Lună: ianuarie 2018

Copilul senzitiv, ”această” mare provocare pentru adulții educați la o școală conservatoare, bazată pe disciplină, conformism, autoritate nedemocrată, o școală în care emoțiile și iubirea sunt vulnerabilități rușinoase.

Se întâmplă frecvent să constatăm, ca părinți sau ca educatori, că metodele clasice de educație și de interrelaționare cu copilul nu mai au efectele scontate, dimpotrivă, constatăm că ne împotmolim în reacțiile emoționale și în comportamentul, spunem noi, ”problematic” al copilului.

De ce – ceea ce funcționa la nivel educațional cândva, cel mult cu o generație în urmă, astăzi nu mai funcționează? De ce copiii sunt reactivi din te miri ce! De ce sunt atât de adictivi (nevoia de posesie, de consum, de iubire, de atenție, de achiziție etc) ? De ce sunt atât de furioși sau anxioși sau depresivi? Pentru că, da, din ce în ce mai mulți copii sunt depresivi, iar semnalele de tristețe prelungită nu se percep în timp util de către părinte sau educator!

Dăm vina pe tot și toate, inclusiv pe copil, pe bunici, bonă, învățător, alți copii, pe desenele animate, pe jucăriile ”problematice”, pe lipsa de reguli, pe prea multa ”alintătură”, pe stresul școlii, pe presiunea socială s.a.m. d. .

V-ați gândit vreodată că necunoscuta acestei ecuații are o cauză internă, energetică, psihică a copilului? Știu bine că NU. Nu, nu ați luat în calcul o asemenea realitate intrinsecă a copilului dumneavoastră.

Reacția copilului la influențele mentale și emoționale ale celor din jur.

Un copil senzitiv reacționează imediat la influențele/conținuturile mentale, emoționale și afective ale celor din jur. Nu este nevoie de cuvinte, neapărat, ca un copil să reacționeze. Nu este nevoie nici măcar de percepția nu știu cărui comportament nonverbal mai mult sau mai puțin grăitor pentru copil.

Pur și simplu, un copil poate prelua formele gând ale unei alte persoane, adult sau copil, dar și emoțiile din spatele acestor gânduri și le poate traduce prin resursele cognitive și emoționale de care dispune la acel moment, incomplet sau prin mijloacele mecanismelor de apărare proprii.

Și ce face copilul? Ce poate: se identifică … cu acel conținut sau îl preia ca pe o povară (anxietate, tristețe, abandon), consecința, de regulă, imediată, ar fi aceea de a reacționa cu furie, cu vulnerabilitate emoțională, cu autoagresiune, cu comportament agresiv îndreptat către acea persoană care, fără să știe, îl agresează in acest mod invizibil, nedeclarat.
Cum știm că avem un copil hipersenzitiv?

Este o oglindă clară a stării tale emoționale. Ești agitat, speriat/anxios/nervos? E duracell, n-are stare, este peste tot și oriunde, în spațiul tău intim. Țipă fără motiv, strică tot ce-I cade în mână, te atinge un pic mai agresiv, vrea ACUM, chinuie pisica sau cățelul. Sau este mai emotiv ca niciodată, mai trist, plângăcios, se bagă în sufletul tău, doar – doar să nu-I dai drumul! Te asaltează cu întrebări, mai multe decât de obicei. Caută refugii în jocuri on-line mai agresive decât ar fi indicat. Este mai certăreț și îi este frică, așa, dintr-o dată, de întuneric sau de cine știe ce ursuleț/personaj imaginar care ”nu este bun”. Din senin, îl apucă bâlbâitul. Și tu îl cerți sau îl critici direct sau indirect, prin atenție negativă. Și îi întărești, astfel, comportamentul ”problematic”.

S-ar putea să te surprindă cu faptul că își cere IERTARE fără motiv. Îți spune că te IUBEȘTE mai des.

Și nu mai vrea să meargă la școală! Și tu intri în panică și cauți vinovați. Și s-ar putea să și găsești responsabili de starea emoțională a copilului tău. Pentru că tocmai copilul a atras sau a intrat în mici conflicte cu alți copii sau cu învățătoarea. Sau tace, se închide în el, somatizează (răcește, îl doare mâna, stomacul, capul), este somnolent și n-are chef. A decis: nu mai merge la școală! Nu mai merge la bunici! Nu mai merge în vizită la prietenii voștri.

Copilul hipersenzitiv are o nevoie afectivă mai mare de la adulții importanți pentru el, dar și de la copiii pe care îi consideră prieteni!

Copilul senzitiv vrea atenție afectivă! Și o cere în orice mod a învățat să o facă!

Și NU i se răspunde acestei NEVOI (nu este o LIPSĂ! – ceva ce a avut și nu mai are în prezent)! Pentru că doamna învățătoare are 30 de copii în clasă și pentru că domnia sa și-a asumat rolul de educator, nu de părinte! Ea dorește performanță, disciplină, respect, conformism. Iubirea, dacă există, sub nici o formă nu trebuie arătată sau manifestată, pentru că este percepută ca fiind vulnerabilitate! Și copilul se lovește de un ZID. El nu vrea să colaboreze cu o autoritate nedemocrată, el are nevoie de comunicare asertivă, emoțională. Afectivă!

El este un copil hipersenzitiv, el este un comunicator (receptor și transmițător) emoțional, afectiv, iar cogniția sa este potențată de IUBIRE, de emoții pozitive! De motivație extrinsecă de calitate!

Singurul mod prin care va alege să colaboreze este dacă i se răspunde acelor 3 nevoi de mai sus: comunicare asertivă, afecțiune, emoții de calitate. Pentru că El este, oricum, o sugativă a emoțiilor și a sentimentelor celor din jur! E ca o pisică. Dacă are parte de prea multă alexitimie (incapacitatea de a exprima, identifica emoții) sau de prea multă atenție negativă (care îl destabilizează pentru că îl introduce într-un patern al vinovăției și al rușinii) sau de prea multă tristețe, anxietate, nervozitate, atunci devine agresor, la rândul său, sau se va retrage în carapace și va refuza dialogul și colaborarea.

Materialul următor ar putea fi o lectură constructivă pentru învățători și profesori, pentru că va conține soluții comportamentale și emoționale care să genereze relații de calitate și o gestionare mai bună a conflictelor în interiorul grupului de elevi dintr-o clasă.
Rețineți, dragi părinți și stimați profesori: în spatele unui comportament problematic se ascunde o nevoie afectivă mare. Și această nevoie nu are de a face cu o LIPSĂ! Nu înseamnă că acel copil nu primește iubire acasă! Înseamnă că aceasta este MODALITATEA de comunicare sau/și de interrelaționare a copilului senzitiv! Viața, pentru el, înseamnă emoții de calitate și afecțiune constantă, implictă și explicită.

Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut

A început școala.
Mare supliciu pentru unii părinți! O mare provocare c este aceea prin care să reușești să-ți determini piciul/picia să buchisească litera cărții. Și temele pentru acasă vor să scormonească geniul fiecărui copil! Și reușesc, în mare parte, să o facă, dar … în mod contrar. Este geniul de control si antrenament manipulativ al copilului prin refuzul de a se conforma normelor și cerințelor școlare. În cele din urmă, se instalează și un ușor /pregnant handicap cognitiv și/sau emoțional. Copilul intră într-o zonă concurențială și de conflict, inclusiv cu el însuși, cu ceilalți copii, prin comparațiile proprii sau ale părinților, cu nevoile și așteptările părinților autoritari și ambițioși. Conflictul ăsta se perpetuează și escaladează prin opoziția copilului, prin opoziția învățătoarei, vis a vis de copil, prin credințele false ale părinților, induse de jumătăți de adevăr sau de frica de eșec (propriu și al copilului):

– Ce mă fac, înseamnă că nu vrea să învețe! Te pomenești că nu-l duce capul! Mă rog, îl duce, dar la prostii! … Și eu credeam că am un copil deștept! Și este, recunoașteți spășiți, cu jumătate de gură, dar în aria lui de pasiune!

Discursul este mai lung, dar, deocamdată, vom proba comportamentul pe care nu trebuie să-l aveți în relația copilului cu școala, dar și în relația copilului cu dumneavoastră înșivă, despoții de serviciu (de nevoie!!!), părinții săi.

 

1. Nu faceți comparație între copilul dumneavoastră și ceilalți copii, colegi/prieteni. Comportamentul acesta parental poate trezi frustrare sau mânie în copil sau chiar refuzul sau neputința de a mai colabora și învăța cu plăcere. Poate induce, în copil, sentimentul de neputință și de neiubire ”merit să fiu iubit numai dacă sunt cea (cel) mai bună (bun)!”

 

2. Nu acceptați comportamentul opresiv sau critic excesiv/neconstructiv al pedagogului (educator/învățător/profesor). Orice lipsă de feedback/atitudine pro-copil, din partea părintelui poate creea o rană de nedreptate in copil. Nedreptatea asta îl va urmări și peste ani, efectul fiind legat de experiențe dureroase generate de alte și alte nedreptăți! Cineva trebuie să înțeleagă copilul și trebuie să-i ia apărarea și să îl ajute să-și regleze conflictele interne și externe. NU COPILUL ESTE VINOVAT! El poate, cel mult, să manifeste un alt comportament opozițional, care, în fapt, nu este decât o formă de a exprima conflictul/suferința internă, este un strigăt de AJUTOR.

 

3. Nu impuneți copilului nevoia dumneavoastră de reușită! Și nici reguli pe care nici măcar dumneavoastră nu le respectați sau pentru care nu manifestați consecvență. Orice mică reușită a copilului merită feedback pozitiv, moral, merită atenția dumneavoastră exprimată explicit!
4. Nu folosiți critica neconstructivă și, mai ales, nu criticați copilul! Puteți puncta un comportament problematic, dar cu asertivitate, adică folosind mai întâi un element pozitiv, atrăgând atenția asupra celui greșit și finalizând cu o soluție funcțională sau cu o alternativă la decizia/nevoia copilului.

5. Nu folosiți mânia în timpul orelor destinate temelor/lecțiilor! Instaurați haosul emoțional! Fiecare – copil și părinte deopotrivă – va țipa și va trânti sau bufni de fiecare dată când se va deschide o carte sau un caiet școlar și va fi un război – obișnuit – al nervilor și al forței sau un joc inegal sau ineficient de putere. Mai bine luați o pauză scurtă și vă reapucați de lecții după ce a trecut vria emoțională. Puteți avea și un însemn al pauzei, printr-un gest sau printr-un cuvânt recognoscibil.

 

6. Nu dați vina pe pedagog/profesor pentru lipsa de armonie/normalitate din comportamentul copilului. Mai degrabă cooperați, comunicați, ascultați. S-ar putea să aflați soluții neașteptate în micile conflicte pe care le-ați putea avea cu metoda psihopedagogică și educațională a învățătorului/profesorului!

 

Învățați unii de la alții. Laolaltă. Nimeni nu este perfect, dar soluțiile apar atunci când credem în ele. Țineți seama de faptul că mentalul și emoționalul unui copil pot fi puternic viciate de atitudinea și comportamentul repetitiv greșit al adulților importanți din viața lui.

 

Școala poate fi un drum plin de învățăminte autentice și benefice, de bucurie și de reușite, pentru copil, dacă și numai dacă, nu ne împotmolim în conflicte aparent fără rezolvare și dacă reușim să-l determinăm să învețe cu lejeritate, cu motivație (intrinsecă), cu pasiune.

Dana Dumitra Dumitrache