Cabinet Individual de Psihologie – Dana Dumitra Dumitrache

Copilul senzitiv, ”această” mare provocare pentru adulții educați la o școală conservatoare, bazată pe disciplină, conformism, autoritate nedemocrată, o școală în care emoțiile și iubirea sunt vulnerabilități rușinoase.

Se întâmplă frecvent să constatăm, ca părinți sau ca educatori, că metodele clasice de educație și de interrelaționare cu copilul nu mai au efectele scontate, dimpotrivă, constatăm că ne împotmolim în reacțiile emoționale și în comportamentul, spunem noi, ”problematic” al copilului.

De ce – ceea ce funcționa la nivel educațional cândva, cel mult cu o generație în urmă, astăzi nu mai funcționează? De ce copiii sunt reactivi din te miri ce! De ce sunt atât de adictivi (nevoia de posesie, de consum, de iubire, de atenție, de achiziție etc) ? De ce sunt atât de furioși sau anxioși sau depresivi? Pentru că, da, din ce în ce mai mulți copii sunt depresivi, iar semnalele de tristețe prelungită nu se percep în timp util de către părinte sau educator!

Dăm vina pe tot și toate, inclusiv pe copil, pe bunici, bonă, învățător, alți copii, pe desenele animate, pe jucăriile ”problematice”, pe lipsa de reguli, pe prea multa ”alintătură”, pe stresul școlii, pe presiunea socială s.a.m. d. .

V-ați gândit vreodată că necunoscuta acestei ecuații are o cauză internă, energetică, psihică a copilului? Știu bine că NU. Nu, nu ați luat în calcul o asemenea realitate intrinsecă a copilului dumneavoastră.

Reacția copilului la influențele mentale și emoționale ale celor din jur.

Un copil senzitiv reacționează imediat la influențele/conținuturile mentale, emoționale și afective ale celor din jur. Nu este nevoie de cuvinte, neapărat, ca un copil să reacționeze. Nu este nevoie nici măcar de percepția nu știu cărui comportament nonverbal mai mult sau mai puțin grăitor pentru copil.

Pur și simplu, un copil poate prelua formele gând ale unei alte persoane, adult sau copil, dar și emoțiile din spatele acestor gânduri și le poate traduce prin resursele cognitive și emoționale de care dispune la acel moment, incomplet sau prin mijloacele mecanismelor de apărare proprii.

Și ce face copilul? Ce poate: se identifică … cu acel conținut sau îl preia ca pe o povară (anxietate, tristețe, abandon), consecința, de regulă, imediată, ar fi aceea de a reacționa cu furie, cu vulnerabilitate emoțională, cu autoagresiune, cu comportament agresiv îndreptat către acea persoană care, fără să știe, îl agresează in acest mod invizibil, nedeclarat.
Cum știm că avem un copil hipersenzitiv?

Este o oglindă clară a stării tale emoționale. Ești agitat, speriat/anxios/nervos? E duracell, n-are stare, este peste tot și oriunde, în spațiul tău intim. Țipă fără motiv, strică tot ce-I cade în mână, te atinge un pic mai agresiv, vrea ACUM, chinuie pisica sau cățelul. Sau este mai emotiv ca niciodată, mai trist, plângăcios, se bagă în sufletul tău, doar – doar să nu-I dai drumul! Te asaltează cu întrebări, mai multe decât de obicei. Caută refugii în jocuri on-line mai agresive decât ar fi indicat. Este mai certăreț și îi este frică, așa, dintr-o dată, de întuneric sau de cine știe ce ursuleț/personaj imaginar care ”nu este bun”. Din senin, îl apucă bâlbâitul. Și tu îl cerți sau îl critici direct sau indirect, prin atenție negativă. Și îi întărești, astfel, comportamentul ”problematic”.

S-ar putea să te surprindă cu faptul că își cere IERTARE fără motiv. Îți spune că te IUBEȘTE mai des.

Și nu mai vrea să meargă la școală! Și tu intri în panică și cauți vinovați. Și s-ar putea să și găsești responsabili de starea emoțională a copilului tău. Pentru că tocmai copilul a atras sau a intrat în mici conflicte cu alți copii sau cu învățătoarea. Sau tace, se închide în el, somatizează (răcește, îl doare mâna, stomacul, capul), este somnolent și n-are chef. A decis: nu mai merge la școală! Nu mai merge la bunici! Nu mai merge în vizită la prietenii voștri.

Copilul hipersenzitiv are o nevoie afectivă mai mare de la adulții importanți pentru el, dar și de la copiii pe care îi consideră prieteni!

Copilul senzitiv vrea atenție afectivă! Și o cere în orice mod a învățat să o facă!

Și NU i se răspunde acestei NEVOI (nu este o LIPSĂ! – ceva ce a avut și nu mai are în prezent)! Pentru că doamna învățătoare are 30 de copii în clasă și pentru că domnia sa și-a asumat rolul de educator, nu de părinte! Ea dorește performanță, disciplină, respect, conformism. Iubirea, dacă există, sub nici o formă nu trebuie arătată sau manifestată, pentru că este percepută ca fiind vulnerabilitate! Și copilul se lovește de un ZID. El nu vrea să colaboreze cu o autoritate nedemocrată, el are nevoie de comunicare asertivă, emoțională. Afectivă!

El este un copil hipersenzitiv, el este un comunicator (receptor și transmițător) emoțional, afectiv, iar cogniția sa este potențată de IUBIRE, de emoții pozitive! De motivație extrinsecă de calitate!

Singurul mod prin care va alege să colaboreze este dacă i se răspunde acelor 3 nevoi de mai sus: comunicare asertivă, afecțiune, emoții de calitate. Pentru că El este, oricum, o sugativă a emoțiilor și a sentimentelor celor din jur! E ca o pisică. Dacă are parte de prea multă alexitimie (incapacitatea de a exprima, identifica emoții) sau de prea multă atenție negativă (care îl destabilizează pentru că îl introduce într-un patern al vinovăției și al rușinii) sau de prea multă tristețe, anxietate, nervozitate, atunci devine agresor, la rândul său, sau se va retrage în carapace și va refuza dialogul și colaborarea.

Materialul următor ar putea fi o lectură constructivă pentru învățători și profesori, pentru că va conține soluții comportamentale și emoționale care să genereze relații de calitate și o gestionare mai bună a conflictelor în interiorul grupului de elevi dintr-o clasă.
Rețineți, dragi părinți și stimați profesori: în spatele unui comportament problematic se ascunde o nevoie afectivă mare. Și această nevoie nu are de a face cu o LIPSĂ! Nu înseamnă că acel copil nu primește iubire acasă! Înseamnă că aceasta este MODALITATEA de comunicare sau/și de interrelaționare a copilului senzitiv! Viața, pentru el, înseamnă emoții de calitate și afecțiune constantă, implictă și explicită.

Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut

A început școala.
Mare supliciu pentru unii părinți! O mare provocare c este aceea prin care să reușești să-ți determini piciul/picia să buchisească litera cărții. Și temele pentru acasă vor să scormonească geniul fiecărui copil! Și reușesc, în mare parte, să o facă, dar … în mod contrar. Este geniul de control si antrenament manipulativ al copilului prin refuzul de a se conforma normelor și cerințelor școlare. În cele din urmă, se instalează și un ușor /pregnant handicap cognitiv și/sau emoțional. Copilul intră într-o zonă concurențială și de conflict, inclusiv cu el însuși, cu ceilalți copii, prin comparațiile proprii sau ale părinților, cu nevoile și așteptările părinților autoritari și ambițioși. Conflictul ăsta se perpetuează și escaladează prin opoziția copilului, prin opoziția învățătoarei, vis a vis de copil, prin credințele false ale părinților, induse de jumătăți de adevăr sau de frica de eșec (propriu și al copilului):

– Ce mă fac, înseamnă că nu vrea să învețe! Te pomenești că nu-l duce capul! Mă rog, îl duce, dar la prostii! … Și eu credeam că am un copil deștept! Și este, recunoașteți spășiți, cu jumătate de gură, dar în aria lui de pasiune!

Discursul este mai lung, dar, deocamdată, vom proba comportamentul pe care nu trebuie să-l aveți în relația copilului cu școala, dar și în relația copilului cu dumneavoastră înșivă, despoții de serviciu (de nevoie!!!), părinții săi.

 

1. Nu faceți comparație între copilul dumneavoastră și ceilalți copii, colegi/prieteni. Comportamentul acesta parental poate trezi frustrare sau mânie în copil sau chiar refuzul sau neputința de a mai colabora și învăța cu plăcere. Poate induce, în copil, sentimentul de neputință și de neiubire ”merit să fiu iubit numai dacă sunt cea (cel) mai bună (bun)!”

 

2. Nu acceptați comportamentul opresiv sau critic excesiv/neconstructiv al pedagogului (educator/învățător/profesor). Orice lipsă de feedback/atitudine pro-copil, din partea părintelui poate creea o rană de nedreptate in copil. Nedreptatea asta îl va urmări și peste ani, efectul fiind legat de experiențe dureroase generate de alte și alte nedreptăți! Cineva trebuie să înțeleagă copilul și trebuie să-i ia apărarea și să îl ajute să-și regleze conflictele interne și externe. NU COPILUL ESTE VINOVAT! El poate, cel mult, să manifeste un alt comportament opozițional, care, în fapt, nu este decât o formă de a exprima conflictul/suferința internă, este un strigăt de AJUTOR.

 

3. Nu impuneți copilului nevoia dumneavoastră de reușită! Și nici reguli pe care nici măcar dumneavoastră nu le respectați sau pentru care nu manifestați consecvență. Orice mică reușită a copilului merită feedback pozitiv, moral, merită atenția dumneavoastră exprimată explicit!
4. Nu folosiți critica neconstructivă și, mai ales, nu criticați copilul! Puteți puncta un comportament problematic, dar cu asertivitate, adică folosind mai întâi un element pozitiv, atrăgând atenția asupra celui greșit și finalizând cu o soluție funcțională sau cu o alternativă la decizia/nevoia copilului.

5. Nu folosiți mânia în timpul orelor destinate temelor/lecțiilor! Instaurați haosul emoțional! Fiecare – copil și părinte deopotrivă – va țipa și va trânti sau bufni de fiecare dată când se va deschide o carte sau un caiet școlar și va fi un război – obișnuit – al nervilor și al forței sau un joc inegal sau ineficient de putere. Mai bine luați o pauză scurtă și vă reapucați de lecții după ce a trecut vria emoțională. Puteți avea și un însemn al pauzei, printr-un gest sau printr-un cuvânt recognoscibil.

 

6. Nu dați vina pe pedagog/profesor pentru lipsa de armonie/normalitate din comportamentul copilului. Mai degrabă cooperați, comunicați, ascultați. S-ar putea să aflați soluții neașteptate în micile conflicte pe care le-ați putea avea cu metoda psihopedagogică și educațională a învățătorului/profesorului!

 

Învățați unii de la alții. Laolaltă. Nimeni nu este perfect, dar soluțiile apar atunci când credem în ele. Țineți seama de faptul că mentalul și emoționalul unui copil pot fi puternic viciate de atitudinea și comportamentul repetitiv greșit al adulților importanți din viața lui.

 

Școala poate fi un drum plin de învățăminte autentice și benefice, de bucurie și de reușite, pentru copil, dacă și numai dacă, nu ne împotmolim în conflicte aparent fără rezolvare și dacă reușim să-l determinăm să învețe cu lejeritate, cu motivație (intrinsecă), cu pasiune.

Dana Dumitra Dumitrache

În ultima vreme, pe fotoliul din fața mea mă privesc, din spatele unor ochi și triști, întrebători sau dezamăgiți și, de ce nu, sarcastici (în fond, au trăit tot ce se putea trăi la nivelul dezamăgirilor și au văzut asemenea), copii mai mici sau mai mari care au decis că drama vieții lor este neiubirea sau nedreptatea sau amândouă. Și se întâmplă ca școala, mai precis sistemul clasic de învățământsă fie ușor sau mai mult inadaptată nevoilor copiilor noi (altfel decât noi, generațiile anilor 70-80-90), deci să fie și generatoare a cel puțin una dintre cele două realități.

Și copiii devin opoziționali ca să atragă atenția asupra suferinței lor, neștiind că acest comportament al Nu-ului sau al lui NU VREAU, le va prelungi starea de restriște mentală și psihică/sufletească :

– Nu, nu mai vreau să merg la școală! Nu mă mai interesează nimic din ce se întâmplă acolo! Poți să-mi faci orice, că tot nu o să mă duc!

Părinții reacționează cum pot, cum se pricep sau cum au învățat, prin comportamentele deprinse în copilărie. Insistă asupra necesității prezenței copilului la școală, asupra beneficiilor educației școlare ș.a.m.d. . Poate că dau și exemplul personal (”Când eram mic am avut o învățătoare/un profesor care …”), dar este un argument puțin inspirat pentru că, în fond, conjunctura, premizele sociale, nevoile emoționale ale copilului actual sunt diferite.

Am trecut pragul celor patru decenii de ființare în viața asta, iar formarea mea educațională a fost definitivată în celălalt secol. Realitatea pedagogică de atunci este TOTAL diferită de realitatea de astăzi. Cu un mic amendament: controlul grupului de învățăcei, a celor 30 de copiii care populează perimetrul micuț al clasei încă se mai face, cel puțin în anumite medii, de la nivelul unor decibeli, decibeli care se poziționează la o valoare medie de 60, 60-80- 90. Nu este o atitudine pedagogică pe care să o judeci. În fond, omul reacționează cu creierul emoțional și cu … condiționările și automatismele construite în decenii de practică.

Copilul, în timp, își poate regla reacția de apărare la țipăt mai ușor decât la critică neconstructivă, la judecăți fără valoare, epitete și etichete. Cele din urmă sunt distructive pentru copil. Pe termen scurt și lung, consecințele sunt greu de gestionat sau de vindecat.

Ei bine, prin hățișul acestor experiențe mai bune sau mai puțin bune, adică, mai mult sau mai puțin benefice dezvoltării și educației copilului, apare și o altă realitate: notele școlare, unele dintre acestea nepermis de mici.
Ce se întâmplă când copilul este notat cu note de 1 și de 2?

Scala de notare este suficient de mare ca să poată cuprinde subiectiv și obiectiv potențialul copilului de redare/înțelegere/argumentare a unui subiect sau a mai multor subiecte date.

 

1. Va fi șocat/blocat emoțional dacă a fost educat prin mecanisme de control nedemocrate și prin comparații toxice. Dacă așteptările părinților sunt prea mari, presiunea asupra întregii instanțe psihice a copilului este puternică. Unii copii trăiesc o adevărată dramă când, din diverse motive, sunt notați cu primele note de pe scală. O dramă cu consecințe extreme asupra calității vieții, în special din viitorul îndepărtat, când copilul a devenit deja adult. Un adult cu o rană de nedreptate prezentă încă în comportamentele inconștiente, venite prin reacții emoționale și prin raționamente limitatoare. Sau cu o nevoie stresantă de control sau de perfecționism, perfecționism epuizant psihic și fizic.

2. Motivația extrinsecă (venită din exterior) va fi total blocată. Nu motivăm un copil pedepsindu-l! Dimpotrivă, vom întări derapajul stimei de sine, topite/anulate de sentimentele de vinovăție și rușine. Copilul nu dispune de suficient reglaj emoțional și nici de discernământ empiric (bazat pe experiența directă), astfel încât să se motiveze singur (motivație intrinsecă) să obțină calificativul maxim, astfel încât inclusiv calificativul final, media generală să fie cea pe care au gândit-o pentru el părinții sau și-a impus-o singur, din cine știe ce nevoie neinternalizată.

3. Copilul, odată anulat (stima de sine e zero) de nota descalificatoare, va trece rapid prin sentimente de rușine și vinovăție, de mânie și furie, de rupere în două (clivaj emoțional), deci prin amorțire emoțională și negare. Furia unui copil este, în special, îndreptată împotriva propriei persoane. Mulți copii ajung să urască școala pentru că au suferit emoțional din pricina acelei note, au fost neîndreptățiți. Le va fi dificil să recupereze un 1 sau un doi, cu atât mai mult cu cât nu dispun, cum spuneam de motivația extrinsecă salvatoare și eliberatoare.

4. Dacă temperamentul copilului este mai docil, supus, cu alte cuvinte, dependent de autoritate, poate că își va suprima furia, dar nu și anularea stimei de sine. Mesajul său intern va fi, invariabil: sunt incapabil, nu sunt în stare de nimic, sunt prost, am meritat nota, deci merit să fiu pedepsit. Imaginați-vă consecințele. Copilul va dezvolta comportamentul victimă, va rămâne în interiorul vulnerabilității emoționale și va atrage, tot invariabil, călăii, pentru că mentalul și emoționalul este anexat vinovăției, nonvalorii proprii, dorinței de a ispăși greșeala prin pedeapsă. Pare un scenariu de coșmar, dar e mult mai des prezent în conștiința și implicit în comportamentul copilului de lângă noi.

Și nu uitați: copilul preferă să nu comunice furia sau retragerea în sine, să nu vă spună ce simte sau ce gândește la nivel mai profund.

Din punctul meu de vedere, notarea ar trebui să se facă de la 3 în sus (3 dacă a copiat, de exemplu). Un 3 mai poate fi reparat, un 1 sau 2, pe fondul altor vulnerabilității emoționale sau mentale/cognitive ale copilului, mult prea greu.

Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog (www.elacraciun.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra, www.danadumitrache.ro). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul autorului explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Pentru un părinte religios, întrebarea aceasta este un nonsens. Pentru că acest părinte își va educa … copilul în spiritul religiei în care a crescut și s-a format el însuși. Va fi model pentru copilul său și îi va dicta acestuia întreaga panoplie de ritualuri și de cunoaștere spirituală, filosofică și religioasă, încă de timpuriu. Dumnezeu este cel care ne veghează și ne dictează fatalist ceea ce suntem și ceea ce trăim. Voia Lui este superioară voinței noastre. Ritualul religios și credința în Dumnezeu, în Sfinți/Mesageri ai lui Dumnezeu sunt cheia adevărului imuabil al vieții, una singură, care precede renașterea sau mântuirea.

Un părinte credincios, îi va călăuzi cunoașterea spirituală a copilului aproape insesizabil, nonintruziv. Probabil că esența cunoașterii nonreligioase, dar bazată pe o credință largă, cu acceptarea tuturor credințelor și religiilor lumii centrate pe ideea de BINE, cum ar fi IUBIREA, ACCEPTAREA și IERTAREA. DUMNEZEU ESTE IUBIRE. În iubire nu este loc de iertare pentru că în iubire nu există păcat sau pedeapsă. Există Viață după Moarte. Există ființe de lumină pe care copilul îi va numi Îngeri. Există Raiul tuturor. Există reîncarnare. Există energii creatoare și legi cauzale. Există legi nescrise ale vieții. Legi ale Rezonanței sau ale Magnetismului. Copilul își poate construi viața respectând aceste legi și învățând să se bucure, să crească sănătos și în/cu respect față de tot și de toate. Are voie să greșească pentru că numai astfel poate învăța despre sine și despre viață.

Un părinte ateu își va educa … copilul în spiritul dreptății și al justeței vieții. Copilul va fi liber să-și aleagă adevărul spiritual dacă și când va fi pregătit să o facă. Pentru un părinte ateu, relevantă este educația morală a copilului. O morală a vieții, nu neapărat a culturalității: să fii bun și corect, să iei decizii înțelepte, să respecți opinia celuilalt, să accezi prin forțe proprii la ceea ce te valorizează și te împlinește, să fii exemplu pentru ceilalți, eventual să dai dovadă de empatie și compasiune, să accepți ceea ce nu înțelegi. Copilul nu va crește sub influența unei religii sau a unei credințe anume. Va descoperi lumea și adevărul suprem prin tot ceea ce învață liber, direct și corect despre Viață și Existență. Copiii atei sunt mult mai prezenți în respectarea cerințelor, normelor sau a regulilor, dar și mai vigilenți în comportament sau relații.

În cele din urmă, care dintre părinți deține adevărul sau esența educației copilului său?

Ca psiholog, aș spune că niciunul dintre părinți nu greșește. Argumente care să susțină afirmația anterioară sunt nenumărate, iar spațiul acesta prea mic.

Am remarcat, însă, că părinții din primele două categorii își pregătesc mult mai mult copiii pentru viață cu tot ce înseamnă aceasta. La un hop mare, la o clacare emoțională și afectivă totală, copiii care au acceptat preceptele unei credințe sau ale unei religii nu vor renunța cu ușurință la VIAȚĂ. Primii din pricina fricii că vor comite un păcat și vor ajunge într-o existență neprietenoasă (dar nu numai, copiii religioși au și alte ancore extrase din normele și legile religiei sale), iar ceilalți pentru că au găsit în sine și în credința lor resurse de reinventare și de bine.

Copiii credincioși, fără a fi religioși vor ști să caute și să primească ajutor autentic, inclusiv să-l găsească în ei înșiși. Copiii religioși sunt la fel de puternici, dar mult mai frământați emoțional și afectiv pentru că preceptele religioase nu sunt întotdeauna suficient de transparente, de loiale iubirii de sine sau renașterii ori relansării clipă de clipă a noi sensuri de viață.

Cu alte cuvinte, credința și religia, așa cum le-am descris anterior, așa cum le preia și le înțelege mintea mea, pot fi niște ancore în momentele de restriște ale vieții copilului, niște stâlpi de susținere mentală, nu neapărat emoțională.

Asta nu înseamnă că un copil ateu nu are resurse de a merge mai departe în călătoria aceasta a vieții, cu bune și cu rele. Dar poate rătăci sensul și rostul vieții, cel puțin în momente de profundă tristețe, deci de alienare mentală și emoțională.

Am o vorbă: cel mai bun creștin, dacă ne raportăm la preceptele creștine, este ATEUL. Pentru că un ateu este un model de corectitudine și de competență și de bunătate, cum rar îți este dat să întâlnești în marea masă de oameni. El are o conștiință de sine înaltă, copleșitoare aș spune! Raționamentul este credința lui. Dar și sprijinul lui. Și trebuie să fie un raționament nealterat de frici sau de credințe limitatoare, false, ca să treacă cu bine peste obstacolele, recte peste suferințele emoționale sau mentale la care ar putea fi supus prin natura experiențelor proprii și uneori, nefaste de viață.

Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Sunt două categorii de părinți:

1. Părinți care cred că pot dicta/controla destinul social, profesional și uman al unui copil.
2. Părinți care înlesnesc și devin martorii alegerilor personale, sociale și profesionale pe care le poate face copilul pentru a deveni cineva pentru sine și pentru alții.

Și unii și alții au argumente clare care să le susțină demersul. Și unii și ceilalți cred că au dreptate atunci când conduc sau sunt martorii devenirii copiilor lor.

Primii se ghidează după dictonul (moștenit sau dobândit): ”Eu știu mai bine ce este … bine pentru el! Trebuie doar să mă asculte și mai târziu îmi va mulțumi!”. Și în bună parte, copiii ajung să le mulțumească părinților pentru angajamentul pe care și l-au luat călăuzindu-le creșterea și educația, în pofida faptului că au făcut-o de pe poziția de despot.

Din nefericire și pentru unii și pentru alții, din ce în ce mai mulți copii nu mai sunt dispuși să respecte autoritatea nedemocrată și pornesc un război surd care afectează ambele tabere. Copilul devine opozițional, apoi rebel, apoi intră într-un program de autodistrugere. Pentru că a căpătat atenție afectivă greșit gestionată. Pentru că i-au fost lezate propriile înțelegeri vis a vis de nevoile sau dorințele proprii. I-au fost respinse lecțiile care le-ar fi generat o cale sau alta, pornite din alegeri sau credințe personale, chiar și făcute instinctual și nu ca urmare a unui discernământ matur.

Cea de-a doua categorie de părinți, susțin, cum altfel, că au dreptate, lăsându-i pe copii să trăiască tot ce aleg ei să trăiască. Și procedează astfel pentru că își spun că nu au voie să intervină în alegerile copilului lor, că el știe cel mai bine pe ce drum să meargă, astfel încât să reușească să trăiască mulțumiți, în armonie cu ei înșiși.

Se întâmplă ca anumiți copii, prin schema unei personalități indecise, nedefinite, să nu fie pregătiți să facă alegeri care să le aducă beneficii și, în cele din urmă, se definesc în umbra unor personalități tiranice, poate chiar de aceeași vârstă, și dintr-un spirit gregar și din nevoia de a face alianță cu ceea ce ei cred că reprezintă o autoritate sau un acces la putere, devin coruptibili și … rebeli sau victime.

Și o să-mi spuneți că nu au primit iubire și că au fost lăsați de izbeliște, comunicarea fiind călcâiul lui Ahile în povestea lor parentală și filială de viață. O să-mi spuneți că și într-un caz și în celălalt abordările educaționale au fost neinspirate, nepotrivite personalității copiilor lor. O să-mi spuneți că rebeliunea și opoziția unor copii reprezintă excepții.

Ei bine, destinul ți-l faci și singur .

 

Dar sunt și elemente care ”complotează” pentru a împlini un destin. Se numesc sincronicități și au un mic procent de fatalism. Sunt acele întâmplări neverosimile care înlesnesc geniul/harul/talentul.

Cum să ajutăm un copil să-și împlinească destinul BUN, dezirabil?

1. Află ce tip de personalitate are copilul și mulează-te pe dinamica acestei personalități, n-o înnăbuși, nu-ți dori să o schimbi conform nevoilor tale parentale/sociale. Va deveni ori un copil fără voință și încredere, dependent de tine, ori un rebel nefericit, prea ocupat să te înfrunte ca să își mai urmeze visele, talentele. Dar nici nu forța personalitatea unui copil să fie ceea ce crezi tu că trebuie să fie.

2. Un copil trebuie lăsat să exploreze în voie și să învețe din rezultatul acestor explorări, cu beneficii sau cu … consecințe.

3. Ca să învețe corect și complet, comunicați fără critică, fără autoritate manifestă, despre o alegere sau alta, despre învățăminte, despre greșeli și despre transformarea greșelilor în experiențe complet noi, pozitive.

4. Îndrumați-l să urmeze o activitate socială/educațională/sportivă sau alta. Copilul va alege cu partea aceea din el care îl inspiră, bucurându-l. Respectați-I alegerea. Curând veți fi mândri de el.

5. Comunicarea prin iubire, acceptare și înțelegere este cheia formării unei personalități puternice, democrate, armonizate cu propriile nevoi, dar și cu … întregul. Nu vorbiți niciodată despre nimic relevant – important atunci când starea emoțională a unuia sau a ambilor este in derivă, când sunteți obosiți, triști, irascibili, nervoși , anxioși. Relaxați-vă, priviți lucrurile din perspectiva unei minți și a unei înțelegeri deschise și abia apoi puteți vorbi pe îndelete despre ce vă doare, despre ce vă preocupă, despre ce vă înspăimântă.

6. Lăsați-l să experimenteze ce dorește dacă acest experiment nu contravine unor norme morale, unor cerințe clare sau unor reguli unanim acceptate. Din când în când regulile pot fi încălcate dacă la baza acțiunii se află o nevoie înaltă, un angajament important etc. .

7. Regulile nu sunt făcute doar ca să le respecte copiii, ci cu atât mai mult părinții, modelele primare ale copiilor. Regulile trebuie să existe încă din primul an de viață al copilului. Copilul se simte protejat (în siguranță) prin aplicarea acestor reguli/ în interiorul acestor reguli, aparent impuse, în realitate ”organice” nevoilor sale primare și secundare. Haosul și permisivitatea nu fac casă bună cu Eu-l imatur. Atenție! Regulile să fie simple și să nu depășească numeric degetele ambelor mâini. Ce e prea mult strică.

8. Promisiunile trebuie respectate.

9. A greșit, nu e un capăt de lume. Cum să învețe despre sine sau despre viață? Ajută-l să-și înțeleagă greșeala să și-o accepte dincolo de rușine sau vinovăție. Are posibilitatea să își repare greșeala și să valorizeze ceea ce este, să capete încredere în sine, să aprecieze că a greșit, dar a învățat o lecție importantă.

10. Nu-i spuneți unui copil ”Ești rău! Ai făcut un lucru rău!”. Se va identifica cu … ideea de rău și va crede despre sine că e rău. Va adopta un comportament care să vă confirme că este … rău. A făcut ceva greșit, dar, cum spuneam mai sus, are posibilitatea să transforme greșeală într-o experiență valoroasă ca și învățăminte.

11. Inspirați-vă copilul. Povestiți-i despre propriile fapte și întâmplări de viață, cu bune și cu mai puțin bune. Nimeni nu este mai mult decât poate să fie. Poziționarea aceasta la nivelul experienței îl va ajuta să integreze ceea ce nu-I place, ceea ce îl sperie, ceea ce îl nemulțumește.

Copilul are propriile detectoare de fericire și împlinire. Instinctiv știe ce-l face fericit. Trebuie doar ajutat să descopere mai devreme decât mai târziu ceea ce îl definește ca om, ca personalitate, ca spirit.
Modelele sale de viață trebuie să fie autentice, morale, puternice.

Un copil devine ceea ce ați plămădit împreună. Destinul bun, în armonie cu sine, este expresia echilibrului căpătat și explorat în interiorul familiei.

Dana Dumitra Dumitrache
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Suntem ființe senzitive (sensibile psihoenergetic). Interacționăm cu câmpul psihic luat ca întreg (emoții, sentimente, gânduri) al celuilalt, mai ales dacă există o legătură afectivă sau emoțională (iubire, ură, grijă, afecțiune etc) între cele două ființe umane/nonumane (animale de casă/ delfini). Suntem barometrul stării sufletești al copilului, părintelui, soțului/iubitului. Vorba neaoșă ”nu-mi transmite starea ta, te rog!” conține un adevăr irefutabil. ”Starea ta” emoțională chiar poate fi preluată și manifestată ca atare de persoana senzitivă, înzestrată cu inteligență emoțională/intuitivă. De tine, așa cum afirmam mai sus, de tine cel mare mă iubești, mă urăști, mă protejezi, de tine cel care te gândești la mine.

Probabil că, în lume, există deja studii calitative/cantitative care confirmă legătura aceasta indisolubilă dintre conștiințe, mental, emoțional, afectiv.

Amintește-ți de câte ori te-ai gândit la o persoană și această persoană te-a contactat telefonic/e-mail/mesenger câteva minute mai târziu. Așa cum există legătura aceasta metapsihică (telepatică) cu cei dragi sau apropiați nouă, tot astfel există și transmiterea, interferența, identificarea cu starea emoțională a celuilalt.

Molipsirea aceasta emoțională este infailibilă și se manifestă cu regularitate, în fapt, aproape de fiecare dată. Ești bucuros, va fi bucuros și cel de lângă tine, dacă înainte să te întâlnească a fost abătut. Și invariabil, o să-ți spună ”ce bine mă simt când sunt cu tine!” . Bine, un depresiv recurent s-ar putea să aibă nevoie de mult mai mult decât de starea de bine a celuilalt ca să își îmbunătățească propria stare emoțională.

Ești anxios din fire? Gândurile sunt impregnate de mesaje de grijă, de scenarii negative, însoțite de sentimente de frică, de neîncredere, de agitație psihomotorie? Nu e de mirare că și partenerul tău e irascibil lângă tine, dacă nu este o natură anxioasă, așa ca tine. O să-ți reproșeze, ca și mecanism de apărare, că numai la rău te gândești, pentru că îi trezești și lui cine știe ce sentiment negat/refulat de frică, alt tip de frică.

Ești un părinte anxios? Atunci copilul tău e duracell (agitat/opozițional) sau a dezvoltat propriul mecanism de angoasă și de frică? Poate că este mic și somatizează stările tale anxios-depresive îmbolnăvindu-se des: răceli, roșu în gât, diaree, constipație, otite etc. . Va fi o oglindă aproape identică a fricilor și neliniștilor tale, cu sau fără obiect. Moștenirea epigenetică este prezentă și se manifestă, oricum, mai ales dacă părintele nu și-a rezolvat, până la nașterea copilului, problemele emoționale recurente/recidivante. Modelul tău emoțional se află deja în catenele lui de ADN și dacă nu s-au transmis/activat, oricum, te copiază pe tine, părintele său.

Cum să ne protejăm copiii/partenerii de viață de anxietatea care ne caracterizează, conștientizată sau nu?

Sincer, dar sincer, nu există o baghetă magică … care să oprească transferul psihoenergetic dintre tine și el. Cel puțin eu nu am identidicat-o în experiența psihoterapeutică.

Poți să practici meditația de 3 ori pe zi, că fricile/neliniștile/grijile nu o iau la sănătoasa din mentalul tău, cel puțin, nu imediat. Până și asceții au propriile modele emoționale anxiogene și au nevoie de ani de practică spirituală/mentală ca să ajungă la o stare anume de grație. Biografiile lor, dacă ai curiozitatea să le citești, le identifică și le enunță ca atare. Nu mă refer la Budha, nici la Krishnamurti. Credințele orientale au alte reprezentări, oamenii aceia alt ADN, sunt implicate alte conținuturi transgeneraționale/transspirituale.

Mentalul occidentalului a moștenit și a dobândit în secole sau ani de practică cognitivă și emoțională debilitantă mecanismele de control și apărare ca cele pe care generic le numim ”anxietăți”.

Și cu toate aceste argumente, care, bineînțeles, pot fi contracarate/contraargumentate de minți mai înalte, de conștiințe mai evoluate, există și minți/conștiințe care pot să producă un declic ferm atunci când interacționează cu cei dragi. Pot, pur și simplu să oprească agitația mentală și emoțională atunci când pășesc alături de cei care sunt importanți pentru ei, în orele pe care le petrec împreună. Ferice de ei. De regulă, personalitățile lor sunt ardente, sunt colerice chiar, sau sunt altruiste, iubitoare și reușesc să activeze în timp record (până la un minut) degringolada mentală și emoțională (mânia, furia, frica, neliniștea, hiperactivitatea de la nivelul gândurilor/construcțiilor cognitive etc), hormonul iubirii: oxitocina/vasopresina.

Iubirea calmează anxietatea până la dizolvare, cel puțin cea prezentă într-un câmp de conștiință activat pe conștientizare.

Vorbește liber, conștient, despre ceea ce gândești sau simți neplăcut/negativ cu piciul sau cu partenerul tău. Comunicarea aceasta directă normalizează ceea ce simți sau gândești inclusiv în celălalt și atunci nu mai intervine empatia până la identificare sau negarea sau mecanismele de apărare care determină reacția emoțională de opoziție sau de transfer / identică.

Copiii, mai ales, se identifică … cu trăirea emoțională a părintelui. Devine una cu el, emoțional și cognitiv vorbind. Prin conștientizare, comunicare, împărtășire de sentimete, trăire, gânduri, se estompează modelul anxiogen disfuncțional, este cumva, adormit, dar NU vindecat.

În fapt, fiind conștienți de ceea ce trăim, simțim, gândim, împiedicăm transferul interemoțional/psihoenergetic. Condiția este ca cel de lângă noi să nu fie într-o fază de vulnerabilitate emoțională pricinuită de o experiență dureroasă recentă sau de un stres prelungit.

Dana Dumitra Dumitrache
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Fac parte din generația copiilor crescuți cu cheia de la apartament prinsă într-un șnur purtat în jurul gâtului.
Copiii acelor vremuri au învățat să se descurce singuri, după vârsta de șase-șapte ani, adică din momentul în care au început școala și au fost preluați de părinți din grija și viața bunicilor. Copiii acelor vremuri erau lăsați în grija bunicilor sau a unor rude apropiate, din primele trei sau șase luni de viață, pentru că mama trebuia să se întoarcă la serviciu. Copiii acelor vremuri erau crescuți în spirit spartan și în respectul sacru față de autoritate. Copiii acelor vremuri erau, adesea, pupați doar în somn : – Ia nu-l mai alinta atât! Ce, vrei să i se urce la cap și să nu se mai înțeleagă nimeni cu el!? Copiii acelor vremuri primeau ca îndemn că este bine să se obișnuiască cu munca sau cu greul.

Emanciparea postmodernistă nu se încetățenise, încă, pe meleagurile noastre mioritice. Copiii acelor vremuri au mai învățat ce înseamnă abandonul și dorul. Părinții se păcăleau singuri: nu, lasă că e prea mic și nu înțelege! Unele mame plângeau de dorul copiilor lor pe care îi mai vedeau doar în week-end sau doar odată pe lună, sau nu, nu plângeau, se obișnuiau cu noua lor stare: mamă prin naștere. Erau ținuți în brațe de bunici, mai mult de bunică, alăptați, schimbați, legănați. Primii pași îi făceau acolo, în bătătură, sau pe preșul curat de pe rogojină, sau pe covorul de iută sau persan.

Copiii acelor vremuri trăiau într-o libertate neasumată. Erau în siguranță, dar se simțeau neiubiți, neînțeleși, se simțeau vinovați, rușinați, se întrebau dacă nu cumva, cine știe, au fost schimbați, din greșeală, la naștere: – Dacă alții sunt părinții mei?

Rana de abandon

După prima traumă de abandon din primele săptămâni sau luni de viață, venea ce-a dea doua: părăseau bătătura sau apartamentul bunicilor pentru a se instala în casa celor doi străini: părinții lor. Plânsul pe înfundate, în perna curată, apretată și moale, îl știau doar obiectele sordide din cameră. Copilul era obligat să se adapteze la noua experiență de viață (pe care nu au dorit-o/ales-o), pentru că, nu-i așa, doar ei îi erau părinții … de schimb! O vreme, copilul stătea agățat sufletește și mental între cele două lumi: libertatea și afecțiunea din casa bunicilor și autoritatea nedemocrată din noua casă, cea a părinților. Creșteau, au crescut încorsetați de condiționări și prejudecăți. A ”n” a generație de castrați afectiv și emoțional.

De ce bunicii le erau și le sunt părinți mai buni nepoților?

Pentru că tirania învățată, transmisă din generație în generație, de cel puțin un părinte, se rezolvase în interiorul conflictelor cu … copiii, deveniți adulți, aceeași purtători de rang ai comportamentelor de ne-iubire manifestă în relația cu următoarea generație de … copii.

Lipsa iubirii alienează ființa umană.

Cine trebuia să rupă lanțul educației spartane? Copiii … Indigo. Rebelii și, mai târziu, geniile acestei lumi marcate de ne-acceptare, ne-înțelegere sau de prejudecată.

Copiii crescuți de bunici iubitori au învățat, la rândul lor, să iubească. Și pentru că au crescut în iubirea primară a bunicilor lor, au cerșit atenție și iubire părinților lor … nevindecați încă. Și atenția negativă are beneficii, pentru că tot atenție este. Instinctiv, copilul știa că doar indiferența este lipsa iubirii. Copiii crescuți ieri de bunici iubitori sunt astăzi părinți iubitori. Unii dintre ei. Se întâmplă ca, în anumite conștiințe și destine, părinții castrați emoțional și afectiv să fi învins învățătura de bine picurată de bunici în mentalul și comportamentul copiilor lor. Învingând iubirea prin despotism, au închis capacitatea de iubire manifestă a copilului lor, viitorului părinte. Copiii lor, copiii acestui prezent sunt cu atât mai afectați de acest comportament parental zgârcit în gesturi și cuvinte de iubire, cu cât ei sunt personificări ale iubirii. Recunosc și răspund doar la limbaje ale iubirii. Ne alienăm în absența iubirii.

Prima durere marcantă.

Copiii abandonați în brațele bunicilor sau între pereții reci ale unor creșe, sunt părinții conflictuali de astăzi. Unii au spart bariera neiubirii și au devenit părinții ideali ai copiilor lor. Alții se mai consumă încă în procese de conștiință determinate de vină si de rușine.

Copiii au nevoie să simtă mirosul mamei și al tatălui cel puțin în primii șapte ani de viață. Trauma de abandon s-a săvârșit oricum, atunci când bebeluș fiind, copilul a fost forțat să trăiască dorul și nevoia de părinți, în spațiul altei case (relocarea este tot o traumă), în brațele altor părinți. Trauma primară tot traumă este și rămâne, uneori, pentru întreaga viață fizică, în memoria celulară a individului.

Frica de abandon le va marca viața, prin furie, prin isterie, prin gelozie și posesivitate, prin atașament/tulburare de atașament, prin dependențe sau adicții.

Ce e mai bine? Un copil să fie crescut de bunici iubitori sau de părinți autoritari?

• Ideal ar fi să aibă parte de creșterea și iubirea ambelor familii. Seara, părinții să își poată strânge copiii în brațe, să îi poată asculta sau lăuda.
• Nu faceți economie, am mai spus-o și o reafirm, de cuvinte și de gesturi de iubire, în relația cu ființa care a poposit cu voie sau fără de voie în viața voastră!
• Copilul are un bioritm al vieții alături de persoanele importante din existența sa. Orice deviere orară/temporală a acestui bioritm înseamnă tulburare emoțională pentru copil (ați întârziat la întâlnirea fizică și afectivă cu el mai mult de câteva ore, câteva zile, câteva săptămâni sau luni). Înseamnă, pentru el, frica de a nu vă pierde, de a nu vi se întâmpla ceva rău.
• Nu vă așteptați ca fiul sau fiica voastră să vă iubească necondiționat. Au trăit în absența voastră atâta vreme! Le trebuie timp pentru a se reacomoda cu voi, de aceea ultimul lucru pe care ar trebui să- faceți în relația cu el ar fi să fiți părinți autoritari care comandă sau condamnă! Nu mai aveți acest drept, dacă l-ați avut vreodată!
• Vizitați-l cât mai des, vorbiți zilnic la telefon, fiți suportivi, fiți iubitori, fiți naturali și onești în relație cu el. Spuneți-i că vă lipsește, spuneți-i că sunteți fericiți că este iubit, spuneți-i că este important pentru voi!

Copiii care se nasc în acest prezent au venit să ne învețe ce înseamnă iubirea, libertatea, discernământul pur, inocența, bucuria, împlinirea.

Doar abandonând vechile comportamente putem să răspundem nevoilor lor sporite de iubire, înțelegere și acceptare.

Dana Dumitra Dumitrache
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.