Acesta este un moment scriptic in care simt nevoia sa justific alegerea temei: inteligenta emotionala in educatia copilului. De ce ar fi nevoie de justificare a unei alegeri care n-are a face, poate, cu interesele, asteptarile, scopurile parintelui zilelor pe care le traim acum si aici? Anul trecut, impreuna cu o buna prietena, ne gandeam sa deschidem o gradinita particulara cu o programa centrata pe dezvoltarea abilitatilor emotionale ale copilului. A venit criza economica si am amanat acest proiect. Deunazi, insa, tot aducand in discutie proiectul “gradinita” mi-am manifestat patima in sustinerea unor idei personale vis a vis de alegerea, ajutata de instrumentele psihologice obisnuite in selectarea unei anumite categorii de personal, a educatoarei/pedagogului. Dupa ce criterii am angaja un profesor/invatator sau educator? Aplicam un test si gata? Ne multumim cu un simplu interviu si un CV impresionant, eventual cu o recomandare elogioasa? Ce calitate a sa, profesionala sau umana, ar atarna mai mult in balanta s.a.m.d. .
Ulterior, am meditat asupra acelei discutii. Ce primeaza in dezvoltarea copilului, educatia primita in familie sau/si cea primita la scoala? Pot invatatorii sa-si asume responsabilitatea de a duce mai departe sau de a schimba in bine, eventual, un pattern comportamental format mai intai in familia copilului? Cand vorbim despre un copil inteligent, receptiv, ne referim la inteligenta generala a copilului sau la cea a inteligentei emotionale? Iata intrebari pe care mi le pun acum, gandindu-ma la copii, in primul rand, la copii. Extrapoland, de ce n-am aplica procedeele psihologice de selectie pentru meseria de “parinte”? Cat de pregatiti suntem sa lucram cu copiii de pe pozitia de pedagog, de psiholog sau de parinte, mai ales, de parinte? Cum ne asumam aceasta responsabilitate, de invatatori, de modelatori, de modele?
Ei bine, nu sunt sigura ca dispun de suficiente materiale bibliografice pentru a va convinge, caci asta voi incerca sa fac, de importanta controlului emotiilor si, mai ales, de importanta educatiei emotionale a copilului.t.c. . Retoric vorbind, cum sa va conving de necesitatea dezvoltarii inteligentei emotionale a copilului?
Cate ceva despre cele doua minti ale noastre
Doua moduri fundamental diferite de cunoastere interactioneaza pentru a creea viata noastra mintala. Mintea rationala este modul de comprehensiune de care suntem cel mai constienti, si asta deoarece operam cu ganduri, suntem capabili sa cantarim realitatea imediata sau nu si sa reflectam asupra ei. Dar, pe langa aceasta, mai exista si un alt sistem de cunoastere, unul impulsiv si foarte puternic, chiar daca uneori ilogic, mintea emotionala.
Dihotomia emotional/rational aproximeaza distinctia populara intre “inima” si “minte”; atunci cand stii “ in inima ta” ca un lucru este bun ai o altfel de convingere, cumva un tip mai profund de convingere, decat atunci cand stii ca un lucru este bun din punct de vedere al mintii rationale. Cu cat un sentiment este mai intens, cu atat mintea devine mai dominant emotionala si, deci, mai ineficienta din punct de vedere rational. Aceste doua minti, insa, cea emotionala si cea rationala, actioneaza de cele mai multe ori in stransa armonie, impletindu-si caile atat de diferite pentru a ne calauzi in deciziile noastre dintr-un moment sau altul: profesional, uman e.t.c ..
Exista centrii emotiei? Incursiune in neurologia emotiilor
Anumiti neurologi sustin in continuare ca centrii emotiei nu exista! Altii, inovatori, sau nu, afirma contrariul: centrii emotiei salasluiesc in nucleul amigdalian, care are forma unui manunchi de migdale, fiind alcatuit din structuri conectate ce se afla in creier, in spatele inelului limbic. Daca nucleul amigdalian este despartit de restul creierului, rezultatul este incapacitatea de a mai distinge semnificatia emotionala a evenimentelor. Nucleul amigdalian actioneaza la nivelul memoriei afective, ori fara o memorie afectiva, viata ar fi lipsita de sens personal; lacrimile sunt declansate tot de nucleul amigdalian si de o structura apropiata, girusul circular. Fara nucleul amigdalian nu exista lacrimi de tristete care sa fie domolite. Dupa LeDoux, nucleul amigdalian poate prelua controlul asupra a ceea ce facem, chiar in vreme ce creierul care gandeste, neocortexul, este inca pe cale sa ia o hotarare. Ca o concluzie preliminara, sufletul inteligentei emotionale consta in felul in care functioneaza nucleul amigdalian si cum interactioneaza acesta cu neocortexul. La nivelul memoriei, nucleul amigdalian si hipocampul, care un are rol foarte mare in amintirile noastre narative, lucreaza in colaborare; fiecare inmagazineaza si recupereaza informatiile speciale de sine statator. In vreme ce hipocampul recupereaza informatiile, nucleul amigdalian hotaraste daca informatiile au si valente emotionale.
LeDoux afirma ca nucleul amigdalian este format in totalitate inca de la nasterea copilului. Interactiunile primilor ani de viata formeaza un set de lectii emotionale bazate pe deprinderi si nemultumiri din contactele dintre copilul foarte mic si cei care au grija de el. Pentru ca aceste prime amintiri emotionale se fixeaza inainte ca respectivii copii sa aiba cuvinte pentru experienta lor, atunci cand aceste amintiri emotionale sunt declansate ulterior in viata, nu mai exista o potrivire cu gandirea articulata in ceea ce priveste reactia care ne cuprinde. Unul dintre motivele pentru care putem fi inselati de iesirile noastre emotionale este faptul ca ele dateaza adesea dintr-o perioada timpurie a existentei noastre, cand lucrurile erau neclare si nu aveam inca vocabularul necesar pentru a intelege evenimentele petrecute.
Cand centrii emotiei sunt slab dezvoltati …
Legaturile dintre nucleul amigdalian si neocortex sunt centrul luptelor sau al tratatelor de cooperare dintre minte si suflet, dintre gand si sentiment. Acest circuit explica de ce emotia este atat de importanta intr-o gandire eficienta, atat in luarea hotararilor intelepte, cat si in ingaduirea unei gandiri limpezi. Atunci cand suntem suparati din punct de vedere emotional, spunem: “ nu mai pot gandi limpede”. Din acelasi motiv o stare permanenta de disconfort emotional care poate creea deficiente in capacitatea intelectuala a copilului, schilodindu-i posibilitatile de a invata. Se cunoaste deja ca toti acei copii care prezinta deficit de atentie sunt profund emotivi. Deficienta intelectuala cauzata de disconfortul emotional este mai subtila, ca atare nu poate fi intotdeauna inregistrata prin testele de inteligenta, chiar daca ele ne indica prin unele masuratori neuropsihologice precise agitatia si impulsivitatea continua a unui copil. Un studiu a dovedit ca problema unor baieti de scoala primara , care desi aveau un coeficient de inteligenta peste medie, nu dadeau rezultate prea bune la scoala, putea fi explicata prin textele neuropsihologice care au indicat o proasta functionare a cortexului frontal. Ei erau impulsivi si nelinistiti, adesea distrugatori si cu probleme. In ciuda potentialului lor intelectual acestia sunt copiii cu cele mai mari riscuri, in sensul ca pot avea esecuri profesionale, pot ajunge alcoolici sau delicventi nu pentru ca intelectul lor ar fi deficitar, ci pentru ca nu reusesc sa-si stapaneasca viata emotionala. Cum ii ajutam pe acesti copii? Povestindu-le parintilor, de pe pozitia invatatoarei, de exemplu, ce nazbatii au facut, ce exemplu rau si ce factor de destabilizare in colectiv sunt, sau dimpotriva incercand sa le coordonam actiunile si atentia catre ceea ce nu inteleg la ei insisi: natura emotiei care precedeaza reactia. Lipsa de atentie sau de afectivitate in familie, abandonul, educatia conservatoare gen “asa m-a educat si pe mine mama, tata, bunica e.t.c “, devin incompatibile cu nevoile si problemele psihosociale ale copilului.
Intre cauza si efect …
Viata de familie este prima noastra scoala pentru dobandirea cunoasterii emotionale. In acest mediu intim invatam cum sa simtim in ceea ce ce ne priveste si cum vor reactiona ceilalti la sentimentele noastre; cum sa gandim aceste sentimente si ce posibilitati de reactie exista. Cum sa deslusim si sa ne exprimam sperantele si temerile. Aceste cursuri emotionale nu se predau doar din spusele si actele parintilor fata de copii, ci si prin intermediul modelelor pe care, in primul rand, parintii le ofera. Unii parinti sunt profesori emotionali talentati, altii groaznici. Exista studii care arata ca felul in care parintii ii trateaza, fie ca este vorba de o disciplina aspra sau de o intelegere empatica, de indiferenta sau de caldura, are consecinte profunde si de durata pentru viata emotionala a copilului.
Cele mai inadecvate tipare emotionale de care dau dovada parintii si, prin extensie, invatatorii/profesorii, in viziunea lui Daniel Goleman, autorul cartii “Inteligenta emotionala”, sunt:
- ignorarea tuturor sentimentelor. Acesti parinti/educatori trateaza supararea emotionala a copilului ca pe un lucru neinsemnat sau enervant, peste care de-abia asteapta sa treaca. Ei nu reusesc sa foloseasca aceste momente ca pe o sansa de apropiere fata de copilul sau, astfel incat sa-l ajute pe copil sa asimileze lectii de competenta emotionala.
- A fi prea indulgent. Astfel de parinti observa copilul, insa considera ca este indiferent cum depaseste copilul furtuna emotionala; poate chiar cu ajutorul corectiei fizice, aceasta fiind, in anumite cazuri, cea mai la indemana. Ca si cei care ignora sentimentele micutului, acesti parinti rareori incearca sa-i prezinte micutului o alternativa de reactie emotionala. Ei se straduiesc sa calmeze toate supararile si vor folosi tocmelile sau mita pentru a-i impiedica pe copii sa fie tristi sau suparati.
- Manifestarea dispretului, lipsa de respect fata de sentimentele copilului. Acesti parinti fac parte de obicei din categoria celor care vesnic nu sunt de acord cu ce se intampla, care sunt aspri in comentarii si pedepse. Ei pot sa interzica orice manifestare a supararii copilului si sa pedepseasca si cel mai mic semn de irascibilitate.
Exista si parinti care sesizeaza ocazia oferita de supararea copilului pentru a actiona ca un fel de antrenor emotional sau de mentor. Ei iau in serios sentimentele copilului si incearca sa inteleaga ce anume ii nemultumeste si il ajuta pe copil sa gaseasca cai pozitive de calmare a sentimentelor. Pentru ca parintii sau educatorii sa fie antrenori eficienti in acest sens, trebuie sa aiba un set minim de inteligenta emotionala.
Pe masura ce copiii cresc, lectiile emotionale pentru care sunt pregatiti si de care au nevoie se modifica. Lectiile de empatie incep in prima copilarie cu parinti care se adapteaza sentimentelor copilului lor. Chiar daca unele aptitudini emotionale sunt intarite de educatori, prieteni, de-a lungul anilor, parintii apti din punct de vedere emotional isi pot ajuta mai mult copiii, deprinzandu-i cu toate formele de inteligenta emotionala: sa invete sa recunoasca, sa stapaneasca si sa-si domoleasca sentimentele; sa aiba o reactie de empatie, sa stie cum sa trateze sentimentele ce apar in cadrul relatiilor interumane.
Necesitatea invatarii emotionale
Impactul parintilor asupra pregatirii emotionale apare inca din leagan. Dr. T. Berry Brazelton, pediatru la Harvard, are un test simplu de diagnosticare a profilului pe care il va avea in viata copilul inca de sugar. El ii da unui copil de 8 luni doua cuburi si apoi ii arata cum ar vrea sa le aranjeze. Un copil cu sperante de viata si care are incredere in capacitatile sale va lua cubul, il va duce la gura, si-l va freca de cap, il va arunca intr-o parte a mesei, urmarind sa vada daca il vei recupera. Abia dupa aceea executa ce i s-a cerut, adica pune cuburile unul peste celalalt. Dupa care te priveste incantat, parca spunandu-ti:” Nu-i asa ca-s grozav”? Acesti copii au capatat o mare doza de incuviintare si incurajare din partea adultilor; ei vor reusi sa depaseasca micile provocari ale existentei. In schimb, copiii care provin din medii alterate, din familii sumbre, haotice sau neglijente, trec prin aceste indatoriri marunte intr-un fel ce marcheaza faptul ca se asteapta deja sa dea gres. Desi reusesc sa puna cuburile unul peste altul, inteleg ceea ce li se cere si sunt suficient de coordonati in miscari pentru a face ceea ce li se spune, atunci cand o fac, comportamentul lor este de “caine batut”; privirea lor parca ar spune: “vezi, nu sunt bun de nimic”. Acesti copii trec prin viata avand o perspectiva defetista si nu se asteapta sa primeasca incurajari sau sa trezeasca interesul profesorilor, drept pentru care considera scoala un loc in care nu au nici un fel de bucurii, asa ca in final chiar o abandoneaza (Daniel Goleman, Inteligenta Emotionala).
Un raport al Centrului National American de Programe pentru Copiii Mici a subliniat faptul ca reusita scolara nu poate fi previzibila in functie de anumite fapte ale copilului sau de capacitatea precoce de a citi sau socoti, ci de inclinatiile emotionale si sociale: siguranta de sine si interesul; sa stie ce tip de comportament se asteapta din partea lui si cum sa-si stapaneasca impulsul gresit; sa fie capabil sa astepte, sa urmeze indicatii si sa apeleze la ajutorul profesorului; sa-si exprime nevoile atunci cand se afla in compania altor copii. Aproape toti copii cu rezultate slabe, scrie in raport, duc lipsa de unul sau de mai multe dintre aceste elemente de inteligenta emotionala (indiferent daca au sau nu si dificultati cognitive, cum ar fi disfunctiile de invatare). Disponibilitatea unui copil fata de scoala depinde in special de capacitatea de a sti cum sa invete, iar acest lucru are legatura directa cu inteligenta emotionala, cu factorii reprezentativi ale acesteia: increderea, curiozitatea, intentia, controlul de sine, raportarea la ceilalti, capacitatea de a comunica, cooperarea.
Primii patru ani de viata acopera o perioada in care creierul copilului ajunge cam la doua treimi din dimensiunea sa la varsta maturitatii si evolueaza in complexitate mai mult ca oricand. Anumite cunostinte se fixeaza mai bine decat ulterior, este perioada propice dobandirii cunostintelor emotionale. De aceea, tot in aceasta perioada, stresul puternic poate afecta capacitatea de invatare a creierului, deci poate dauna intelectului. Un copil care nu se poate concentra, care e mai degraba suspicios decat increzator, care este trist sau furios in loc sa fie optimist, care este distrugator decat respectuos si care este coplesit de anxietate, preocupat de fantezii inspaimantatoare (Despre Educatie in copilarie, F. Dolto, 1979) si care, in general, se simte profund nefericit, un asemenea copil are putine posibilitati in viata, putine sanse de a se dezvolta si evolua pe masura cerintelor sau asteptarilor sale.
Un studiu facut la inceputul anilor 90’, a dezvaluit ca, in medie, valoarea indicatorilor de baza ai inteligentei emotionale a copiilor din SUA a scazut ingrijorator. Au devenit mai impulsivi si mai neascultatori, mai ingrijorati si mai tematori, mai singuri si mai tristi, mai iritabili si mai violenti. Nivelul a 42 de indicatori a scazut foarte mult in acea perioada; rata violentei, a sinuciderilor, a violurilor, in randul adolescentilor, a inregistrat un salt neobisnuit. Care este motivul acestei degradari a calitatilor esentiale ale caracterului? Copiii din ziua de astazi sunt prada usoara a doua forte care au monopolizat scena lumii: forta tehnologica si cea economica. Generatia actuala de parinti este nevoita sa munceasca mai mult pentru a-si mentine un standard de viata decent; asta nu inseamna ca ne iubim copiii mai putin, ci ca avem mai putin timp liber pentru a ne petrece timpul liber cu ei decat au avut, poate, parintii nostrii. In ceea ce priveste aspectul tehnologic, spune Goleman, de altfel, cat de bine seamana descrierea lui cu realitatea romaneasca a anilor 2000, copiii mai mici sau mai mari, traverseaza o experienta fara precedent: numeroase ore din viata si le petrec cu ochii lipiti de monitor. Ei prefera sa cada in mrejele unui CD-ROM educational sau sa se desfete cu ultimul joc video de pe piata, decat sa se joace cu alti copiii. Astfel comunicarea emotionala a devenit deficitara. Aptitudinile fundamentale de viata, transmise de la o generatie la alta, se pierd si nu mai pot fi insusite.
ABC-ul inteligentei emotionale
In America exista de 30 de ani cursuri de alfabetizare emotionala. Pare cel putin neobisnuita, daca nu hilara aceasta grija a americanilor fata de viata emotionala. Romanul, hatru cum e, ar inventa imediat bancuri pe tema la mare pret pe internet insa adevarul este ca realitatea depaseste cu mult fictiunea si tot ce ne ramane de facut este sa observam si sa intelegem “de ce”. De ce americanii si-au numit programul de alfabetizare emotionala “ Stiinta Sinelui”. Uneori, lectiile sunt surprinzator de sofisticate. “Cand tinem cursurile despre manie, spune Karen S. Mc Cnown, directoare la Nueva School, ii ajutam pe copii sa inteleaga ca aproape intotdeauna exista si o a doua reactie si ca trebuie sa caute ce este dedesupt – esti jignit? Gelos? – copiii invata ca exista diverse alegeri in privinta reactiei la emotie si cu cat sunt mai multe cai, cu atata existenta va fi m ai bogata.” Lista de continut a Stiintei Sinelui este identica cu elementele de inteligenta emotionala. Subiectele predate cuprind constientizarea de sine, in sensul recunoasterii sentimentelor si al construirii unui vocabular pentru ele, precum si determinarea legaturilor dintre ganduri, sentimente si reactii; a afla daca gandurile sau sentimentele sunt hotaratoare in luarea unei decizii; prevederea consecintelor alegerilor alternative; aplicarea acestor informatii in deciziile referitoare la subiecte cum ar fi drogurile, fumatul si sexul.
Constientizarea de sine imbraca si forma recuoasterii punctelor tari si a celor slabe, precum si o perspectiva asupra sinelui, pozitiva si totusi realista. Un accent se pune si pe stapanirea emotiilor: intelegerea a ceea ce se afla in spatele unui sentiment (de exemplu, durerea care genereaza mania) si invatarea modalitatilor de a stapani anxietatile, mania si tristetea. Un alt accent se pune pe asumarea raspunderii hotararilor si actiunilor si transformarea lor in implicari trup si suflet.
O calitate sociala cheie este empatia, intelegerea sentimentelor celorlalti si insusirea perspectivei lor, precum si acceptarea diferentelor in felul in care oamenii simt anumite lucruri. Un punct major este stabilirea relatiilor: a invata sa asculti si sa pui intrebari; distingerea intre ceea ce se spune sau se face si propriile reactii sau judecati; afirmarea lucrurilor si nu furia sau pasivitatea, precum si dobandirea artei colaborarii, a rezolvarii conflictelor si a negocierii compromisurilor.
La Stiinta Sinelui nu se dau note; viata in sine este examenul de diploma. Dar la sfarsitul clasei a opta, cand elevii se pregatesc sa paraseasca Nuova School si sa plece la liceu, fiecare da un test socratic, un examen oral de cunoastere de sine. Una dintre probe dintr-un examen de la sfarsitul anilor ’90 a fost: “Descrieti o reactie corecta pentru a ajuta un prieten sa rezolve un conflict cu cineva care incearca sa-l convinga sa se drogheze sau cu un prieten caruia ii place sa tachineze.”
Pare un scenariu dintr-un film de categoria a 2-a, dar cum va spuneam, realitatea intrece fictiunea. Cate dintre elementele vietii sociale americane de la inceputul anilor ’90 se regasesc in viata sociala romaneasca a anilor 2000 si …? Intrebare: In sistemul actual de invatamant exista un program de educatie … fie ea si emotionala, preventiva? NU. Exista cursul de educatie civica si ora de dirigentie in care se recupereaza orele de matematica, fizica, chimie, istorie, biologie, romana, engleza e.t.c. .
As vrea sa inchei “povestea” aceasta despre emotii si inteligenta emotionala, o poveste deschisa … (Daniel Goleman este artizanul acestei teorii universal valabile si implicit, observatiile proprii, in ceea ce priveste comportamentul emotional al copilului) realitatii prezente, viitoare s.a.m.d. . Iata o alta poveste, intamplator tot americana , cu talcul ei … o consider binevenita, potrivita mesajului final si la fel de deschisa … dialogului. Zambiti? Foarte bine, zambetul, cu talc sau fara, face parte din alchimia emotionala.
Poiectul Spectrum
Pentru un observator intamplator, Judy, o fetita de 4 ani, parea o fiinta izolata printre colegii ei de joaca mai sociabili. Ea statea deoparte, nu participa la joaca si nu era niciodata in centrul atentiei. In schimb, s-a dovedit a fi un fin observator al politicii sociale din gradinita ei, a dovedit o perceptie sofisticata in analiza felului cum simteau ceilalti. Intr-o zi, educatoarea i-a adunat pe toti copiii de 4 ani pentru a intra in jocul clasei, un fel de casa a papusilor care copiaza sala de gradinita si unde apar figurine care in loc de cap au mici fotografii ale copiilor de gradinita si ale educatorilor. Jocul clasei era/este un test asupra perceptiei sociale. Cand educatoarea i-a cerut lui Judy sa aseze fiecare fetita si fiecare baietel in acea parte a incaperii in care le place lor cel mai mult sa se joace, coltul artistic, cel de cuburi e.t.c., ea a facut-o cu o acuratete extraordinara, aratand ca ii poate gasi si aduna impreuna pe cei mai buni prieteni ai fiecaruia. Judy a dovedit ca detine o harta sociala perfecta a grupei sale de la gradinita si un nivel de perceptie exceptional pentru o fetita de varsta ei. Acest talent stralucit a lui Judy in domeniul social a fost remarcat timpuriu si datorita faptului ca ea a invatat la o gradinita cu o programa speciala de invatamant, axata pe descoperirea diverselor tipuri de inteligenta. Aceasta programa care poarta denumirea de Proiectul Spectrum, recunoaste ca repertoriul capacitatilor umane merge dincolo de cei 3 R, adica dincolo de limitata impartire asupra careia scolile se concentreaza in mod traditional, de abilitatea in privinta cuvintelor si a cifrelor. Acest proiect scoate in evidenta faptul ca talente precum cel al lui Judy sunt extrem de importante , iar educatia trebuie sa le hraneasca in loc sa le ignore sau sa le frusteze. Incurajandu-i pe copii sa-si dezvolte o intreaga gama a capacitatilor de care va depinde reusita lor sau incurajandu-i doar sa le foloseasca doar pentru a se implini, indiferent ce ar face, scoala devine un factor important si in “predarea” capacitatilor de a se descurca in viata.
“Sa ne largim notiunea de spectru al talentelor, afirma Howard Gardner, fondatorul Proiectului Spectrum. Cea mai importanta contributie si unica pe care educatia o poate aduce la dezvoltarea copilului este sa il ajute sa se indrepte spre un domeniu in care talentele sale sa fie cat mai in favoarea lui, in care fiecare sa fie multumit si competent. Am pierdut complet din vedere acest lucru. Evaluam invataceii conform unor standarde extrem de inguste ale succesului. Ar trebui sa petrecem mai putin timp pentru a-i inregimenta pe copii si mai mult ajutandu-i sa-si identifice talentele date de Dumnezeu si sa le cultive” (Daniel Goleman, Inteligenta Emotionala Aplicata).