Povestea fetitei autiste

Am intervenit intr-un singur caz in ceea ce priveste tulburarea psihica cunoscuta sub numele de autism. Chiar imi doream, in perioada aceea, sa ajut un astfel de copil. Nu m-am implicat concret mai mult poate si pentru ca am colegi foarte bine pregatiti profesional care se daruiesc (acesta este cuvantul si aleg sa-l subliniez) lucrului cu acesti copii, respectand strategiile terapeutice cunoscute (ABA, terapia prin arta, prin muzica, echitatie, inot cu delfinii e.t.c).

Sunt terapeuti care sustin ca autismul nu este o boala, ci doar un refuz, in parte motivat,  al copilului, de a interrelationa, prea preocupat fiind de lumea sa interioara. Inclin in proportie mare catre aceasta abordare a tulburarii.

Si, pentru ca in ultima vreme am studiat  mult efectele adverse ale vaccinurilor, afirm cu tarie ca exista corelatii stranse (demonstrate ca atare in procese publice in alte tari, publicate in diverse studii) intre vaccin si afectarea neurochimica a creierului copilului. Exista, de asemenea,  modalitati de curatare a organismului copilului de tulpinile/substantele toxice continute in toate tipurile de vaccin, apeland la natura (plante, minerale, nutrienti etc).

Conjunctura …

Sa lucrezi intr-un ONG care are ca scop principal sprijinirea copiilor aflati in suferinta nu este deloc usor. Sa asculti dramele teribile ale acestor oameni (vorbim despre suferinta fizica si psihica a copilului) este o incercare si mai teribila! Sa reusesti sa-I ajuti iti rezerva o bucurie fara margini! Cu atat mai mult cu cat efortul de a-I ajuta este colectiv.

Colaborarea mea cu aceasta Fundatie cunoscuta s-a produs pe fondul unui cumul de functii, preocuparea profesionala principala fiind aceea de coordonator al unui compartiment de creatie dintr-o televiziune nationala. Printre 1000 de lucruri pe care le aveam de rezolvat pentru “de sine statatorul” nostru compartiment de promovare on-air, raspundeam si apelurilor venite pe fundatie, rezervandu-mi cateva ore pe zi si pentru activitatea – asumata constiincios – de psiholog al fundatiei, daca nu se intampla sa fiu plecata la diferite filmari. Oricum, reuseam cumva sa fac fata fiecarei zile de lucru (uneori consiilind cate o ora, prin telefon, oriunde ma aflam si orice altceva as fi avut de rezolvat in acel moment), chiar daca la finalul acesteia nu mai eram capabila sa vad sau sa ascult pe nimeni.

Telefonul Fundatiei …

Intr-o zi, spre pranz, suna telefonul Fundatiei, raspund; la celalalt capat al firului aud o voce timida de femeie. Imi spune ca este mama unei fetite autiste si ca se afla la capatul puterilor din punct de vedere financiar, dar si personal. Au facut imprumuturi bancare ca sa-I poata asigura fetitei sprijinul terapeutic specializat, intr-un centru de asistenta sociala aflat la cativa km de localitatea de bastina. Familia avea 2 copii: Flori, copila noastra, in varsta de 7 ani si un fratior mai mare cu ~ 4 ani. Practic, traiau dintr-un venit lunar de 1000 RON, minus ratele la banca. Flori, purta un aparat auditiv si din pricina aceasta venea  periodic la control, in Bucuresti, la Spitalul Panduri.

Mamica dorea sa fie ajutata fianciar de Fundatie. Din pacate, banii sunt putini si de regula, pleaca la copii bolnavi grav, pentru tratamente de specialitate in clinici din afara tarii. Era exclus sa obtin un astfel de ajutor pentru Florentina. I-am comunicat neputinta (motivele reale) de a o sprijini in sensul acesta.

Autoagresivitatea copilului autist.

Am vorbit, telefonic, pe indelete. Doamna O. si-a deschis sufletul si asa am putut contura povestea Florentinei si a familiei sale.

Ce o speria pe mamica? Agresivitatea indreptata spre sine a copilei. Flori, in crizele ei nervoase, se lovea, de cele mai multe ori, suficient de tare incat sa se raneasca. Apareau din te miri ce, de cele mai multe ori, fara un motiv aparent. Nu suporta pisicile si le chinuia daca se intampla sa prinda vreuna; dar ceea ce era aproape neverosimil – ca si simtomatologie –  si in aceeasi masura ingrijorator: suferea de insomnie;  in timpul perioadelor prelungite de nesomn urla si, la fel, se lovea. Mamica incercase diverse metode de rezolvare a problemei: ceai sedativ, cu efect de linistire, mangaiatul, leganatul, incercase sa-I citeasca povesti (daca se aseza langa ea sa-I citeasca, incepea sa tipe si mai tare), consultase psihologi si pediatri; psihologii o trimiteau la psihiatri, iar pediatri la psihologi.Comportamentul fratelui in relatie cu sora  era preponderent protectiv. F o proteja si isi rezerva timp sa se joace cu ea. Daca refuza implicarea in joc, Flori se lovea si  urla. Ambii parinti erau epuizati fizic si psihic, dar erau impreuna. De regula, cand relatia de cuplu este supusa multa vreme la un astfel de stres, are toate sansele sa se destrame.

Acorda crezare  intuitiei .

In aproape toate cazurile de interventie terapeutica ma folosesc de intuitie (sa-I spunem: deschidere sufleteasca), inaintea aplicarii oricaror strategii/metode de lucru. Este nevoie de exersare si de incredere ca poti sa tii cont de acea parte a constiintei tale care vede clar si simte la fel. Sunt flash-uri ale solutiilor. Le avem mai tot timpul, dar omitem sa tinem cont de ele. Stim ca am prevazut un lucru/ intuit, abia dupa ce acesta se intampla intocmai. Lumea ar fi mai buna sau mai putin complicata daca omul, fiinta aceasta bibeda si “rationala” ar invata sa tina cont de ceea ce ii spune sau ii arata inima, sufletul, constiinta treaza e.t.c., la o adica, nu are importanta cum denumim notiunea de intuitie. Revenind la Flori si povestea ei, nu pot spune NU  copilului care sufera! Si nici nu cred in coincidente. Intamplarea are un rol important in viata noastra. Nu putea fi intamplator nici apelul acestei mame. Acceptam, pe masura ce ii ascultam  povestea ca, intr-un fel sau altul, voi avea un rol si in viata  fetitei ei care striga, in modul sau extrem, dupa ajutor! Mai mult decat mai aveau putere sa o faca parintii ei.

Abordarea iesita din canoane  a tulburarii de tip autist.

Am intrebat-o care a fost starea ei sufleteasca in perioada preconceptie, conceptie, sarcina si postsarcina. Plina de suferinta si de lipsuri. N-am insistat asupra acelor aspecte din viata ei, insa cred ca multe din suferintele sale de atunci aveau legatura cu o stare psihica negativa anterioara casniciei. Ce a gandit in intervalul de timp mentionat: nimic bun, prea prinsa fiind in sentimentul de nefericire. Sarcina a venit pe neasteptate, intr-un moment deloc potrivit.

I-am spus mamicii sa ma asculte cu atentie si sa nu se indoiasca de  ceea ce  va urma sa o rog sa faca. Sa uite tot ce a invatat despre fetita ei si despre problema cu care se confrunta aceasta. Sa-si limpezeasca mintea si sa ma asculte cu inima ei de MAMA.

Esential era ca ea sa creada in fetita ei si in capacitatea acesteia de a se deschide, in pofida a ceea ce mentioneaza teoriile de specialitate.

Mama a avut de facut doua lucruri simple: sa se culce langa fetita ei, sa o imbratiseze, chiar daca aceasta va protesta vehement si sa inceapa sa-I cante. Orice melodie i-ar fi venit sa minte, pe aceea sa i-o fredoneze in surdina. Sa faca acest experiment cateva seri la rand, daca va fi nevoie, pana cand protestele Florentinei vor fi mai putin violente. Flori trebuia sa-I simta bataile inimii si caldura trupului mamei, si sa devina constienta de senzatiile imperceptibile creeate de fredonarea unei melodii.

Apoi, partea teoretic, cea mai dificila, sa inceapa sa-I vorbeasca, la culcare,  in cuvinte simple, dar fara ocolisuri, tot incet, aproape soptind cuvintele, despre viata ei, dinainte sa o nasca Flori, dar si ceea ce a simtit si ceea ce a trait dupa nasterea fetitei.  – “Dar credeti ca o sa ma asculte? Nu cred ca va fi in stare sa ma suporte nici macar o clipa! Este chinuitor pentru o mama, dar aceasta este realitatea.” ; – Da, cu siguranta, va invata sa va asculte; nu uitati ca v-am rugat sa uitati tot ceea ce a-ti auzit sau a-ti citit despre aceasta afectiune, sa uitati, de asemenea si toata experienta anterioara traita alaturi de copilul dumneavoastra autist. Increderea, iubirea sau  credinta cu care va veti aseza si cu care va veti imbratisa fetita inainte de culcare, si care va trebui sa fie continuta in ceea ce ii veti povesti, sunt VITALE pentru obtinerea unui feedback hotarator si relativ vindecator.” – “Sa-I povestesc despre  ceea ce am trait si despre ceea ce am simtit?” – “La fel de important este sa-I povestiti si despre ceea ce a-ti simtit in momentele diferite din viata dumneavoastra”.

Deznodamantul.

Am fost cu adevarat FERICITA cand mama mi-a povestit, tot telefonic, urmarea punerii in practica a  planului nostru de lucru.

Flori a protestat tipand si lovindu-se, ca de obicei, doar  in prima seara, dar a adormit o ora mai tarziu; a doua seara a devenit atenta la melodiile fredonate de mamica ei. Aceasta n-a mai avut rabdare si a inceput sa-I vorbeasca despre viata sa din a doua seara. Va puteti iamgina mirarea uimirea femeii cand a  devenit martora reactiei pozitive ale fiicei ei la ceea ce pana mai ieri parea de neconceput: sa o asculte cu atentie jumatate de ora, fara sa urle, fara sa tipe, fara sa-si prelungeasaca insomnia nocturna. Eu insa-mi m-am mirat de feedback-ul atat de puternic al fetitei.

–          Doamna Dana, am inceput sa-I citesc povesti scurte! Doamna Dana, Flori a acceptat sa-I citesc povesti. Acum doarme muuuult mai linistit! … Doamna Dana, astazi a venit la mine sa-mi ceara mancare! Imi arata farfuria ca vrea sa manance! Doamna Dana .. “

Nu-mi doresc sa teoretizez foarte mult diversele aspecte ale problemelor fiecarui caz in parte. Empiric vorbind, argumentele de specialitate nu tin loc de terapie. Invatam mai mult din experienta relatata si din ceea ce trezeste aceasta la nivel emotional, decat din expunerea in termeni specializati a unui caz sau altul. Cuvantul in sine vindeca, prin emotia pe care o genereaza.

Am avut ocazia sa o intalnesc personal pe Flori, cateva saptamani mai tarziu, cand a venit in Bucuresti la un control ORL. Stransesem pentru ea cativa banuti (si-a achitat cu acesti bani un imprumut) si cateva jucarii, parte de la colegiu de serviciu, parte de la Rita Muresan. Retin gestul ei compulsiv de a-I lua tatalui tigara din gura si de a o arunca pe jos. Nu-I explicase nimeni ca ar fi nociv acest obicei, dar prin cine stie ce resort cognitiv si intuitiv,  Flori atribuia constient tigarii un continut negativ care nu putea fi tolerat. Pentru ca acest comportament se manifesta doar cand era dusa la gura tigara si nu cu alt obiect asemenator. S-a comportat normal, cerand mai mult atentia tatalui, decat pe cea a mamei si sustinand cateva clipe privirea adultilor. A ales dintre jucarii o morisca de vant, daca imi amintesc bine.

As vrea sa inchei cu un indemn: vorbiti cu cei mici la stat si mari la sfat (inainte sa se nasca si dupa) si ceea ce va bucura si ceea ce va supara. Este mai usor pentru ei sa perceapa si sa introiecteze o exsperienta negativa daca cineva i-a vorbit despre aceasta.

Senzitivitatea copiilor, ca si emotionalitatea lor  este de 10 ori mai puternica decat a adultului si ceea ce pe noi abia daca ne atinge, pe ei ii doboara. Energia pe care o generam in perioadele noastre de neputinta, frustrare, suparare sau teama este preluata si in parte somatizata de copii; mai mult,  daca acestia nu inteleg cognitiv si nu accepta emotional cauza care sta la baza starii sufletesti si mentale ale adultului din viata sa ,  o pot transfera asupra lor insisi, cu alte cuvinte se vor simti  culpabili direct sau indirect de starea mentala sau emotionala a parintelui. Pot, de asemenea sa nu poata introiecta corect si deplin situatia creata (tristetea sau resentimentele adultului) si sa devina nervos, plangacios, sa viseze urat, sa devina intolerant cu sine si cu ceilalti e.t.c. .

Copiii ne pot surprinde oricand cu rationamentele lor uimitoare, rationamente care, de regula frizeaza clarviziunea inteleptului si raspunde logicii pure. Ne pot surprinde si cu gesturile lor extraordinare, incarcate de afectiune si/sau compasiune, semn ca au inteles dincolo de tagada ceea ce noi am dorit sa le comunicam.

About the Author

Leave a Reply