Proiecția negativă în cuplu. Terapie de cuplu.

Te-ai gândit vreodată că ai putea fi direct și indirect responsabil de nefericirea din cuplu? Sigur că te-ai gândit, mai ales dacă ești adeptul unei vinovății asumate. Din păcate, asumarea vinovăției nu vindecă relația.
Că partenerul tău este o oglindă a minții și a emoțiilor tale este un adevăr indubitabil. Ia, intră domnia ta un pic nervos sau trist pe ușa casei și vezi ce reacții provoacă starea ta emoțională, dacă nu la partener, care poate fi ușor alexitimic, atunci la copilul senzitiv căruia îi ești părinte. Ia gândește și comunică critic, așa, în mod repetat, la adresa celui de lângă tine ca să constați că, nu-i așa, ai ”perfectă dreptate”! Și ai dreptate, dar în parte, restul e restriște.

 

Să-ți mai spun și că iubitul/iubita este o plăsmuire consistentă a minții și a emoțiilor tale? Știi vorba aia ”repetiția e mama învățăturii”! Așa se întâmplă și cu partenerul tău: tot repetându-i cum crezi tu că este ajunge să manifeste taman comportamentul indezirabil, problematic adică. Comportamentul acela care te calcă pe nervi și te determină să reacționezi!
Obișnuiești să-i reproșezi la nesfârșit același lucru? Folosești aceleași etichete, epitete, critici, judecăți în comunicarea directă sau indirectă (le comunici altora)? Exemple: ”nu ești în stare”, ”ești prost/proastă”, ”mă-ta îți seamănă leit”, ”semeni cu taică-tu”,” gura aia mare te strică”, ”n-ai deloc ambiție în tine”, ”un pai nu ridici de pe jos, pot să pută lucrurile sub tine”, ”ești un mincinos (oasă)”, ”alcoolicule”, ”mă înșeli”, ”nu ești capabil(ă) să faci bani”, ”toată ziua ești la maică-ta”, ”ești un/o nemernic (ă)”, ”dă și tu cu aspiratorul ăla cum trebuie, altfel degeaba dai!”, ”îți lipsește o doagă”, ”nu știi decât să critici”, ”gelozia asta te omoară”, ”știi doar să(mi) cheltuiești banii! S.a.m.d. .
Dacă îți imaginezi că nu ai o contribuție la perpetuarea comportamentului nepotrivit/greșit, al celui de lângă tine, te înșeli cu bună știință! Repetarea la nesfârșit ale acelorași expresii, sintagme, judecăți, epitete, etichete, nu fac decât să întărească comportamentul problematic, adică acel ceva din el, din ceea ce face el/ea, care nu-ți convine, care te irită, te supără. Psihologii numesc obiceiul tău (automatismele tale verbale și emoționale) ”aură negativă”.
Comportamentul lui/ei greșit este menținut și chiar perpetuat de comportamentul tău verbal, dar și emoțional similar, în relația cu el. Nu-i dai nici o șansă să se vindece! Critica, epitetele, judecățile, etichetele, limbajul suburban/trivial sunt la fel de toxice ca și comportamentele care îți repugnă și care întăresc comportamentul indezirabil al partenerului de viață.
Obișnuiește să-ți schimbi atitudinea (fii mai relaxat, mai tandru, mai iubitor, mai înțelegător, mai persuasiv, mai asertiv, ascultă activ, acceptă, fii mai conciliant etc), dar și obiceiurile verbale/de limbaj și vei fi surprins de schimbările bune care vor avea loc în comportamentul iubitului/iubitei tale.
Schimbă ”aura negativă” cu ”aura pozitivă”. Afirmă cum vrei să fie cel/cea pe care se presupune că-l iubești/ o iubești, crede în ceea ce spui și fii … credibilă. Vei constatat că el/ea este și altfel, este chiar așa cum vrei tu să fie! În câteva luni, maxim un an, vei constata că nu s-au mai repetat acele comportamente indezirabile, iar relația dintre voi este vizibil îmbunătățită.
Experimentează aura pozitivă o perioadă mai lungă de timp și vei înțelege ceea ce pare de neînțeles astăzi. Simplu: îmi vei da dreptate. Și tu te vei bucura de relația ta de cuplu. Contribui activ la sentimentul de ”noi”, vântul bun din pupa relației voastre!

 

 

Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Cum te protejezi de prieteniile/relațiile toxice?

Ei, da! Opinia unanimă este că avem parte, de-a lungul călătoriei noastre prin viață, și de relații cu oameni toxici, comportamental, atitudinal, verbal.
De câte ori nu ți-ai spus ”Gata! Nu mai suport! Vreau să plec din relația asta, să nu mai aud de omul ăsta! Îmi face rău atitudinea / mesajul / comportamentul acestui om!”

Uneori ai plecat, alteori ai rămas în relație. Sunt multe motive pentru care rămâi în relația toxică. Un motiv ar fi rana de abandon (tulburare de atașament). Preferi să accepți o experiență care îți face rău emoțional, poate chiar și fizic, decât să rămâi singur/singură. Te mai poate ține prizonier într-o relație toxică cine știe ce credință limitatoare: spiritul de sacrificiu, credința că nu meriți mai mult sau mai bine,o moralitate greșit înțeleasă, iar, frica de singurătate, frica de a nu mai fi iubit, frica de eșec ș.a.m.d. .
Ce este o relație toxică? O relație care îți provoacă mai mult disconfort decât stare de bine, te stresează, impunându-ți prea mult zbucium emoțional, te enervează excesiv, te domină, te depersonalizează, te abuzează într-o formă sau alta.

Pe de altă parte, se întâmplă, câteodată, un fenomen interuman/interelațional aparte: cei doi oameni aparent incompatibili relațional/existențial învață unul de la celălalt, unul prin celălalt, învață o lecție valoroasă pentru devenirea/realizarea lui ulterioară. Poate că e lecția iubirii dincolo de vrajbă, poate că e lecția ascultării (să înveți să asculți), poate că e lecția prieteniei, poate că e lecția toleranței, poate că e lecția iertării, în special a iertării de sine ș.a.m.d. .

 

Lecțiile acestea sunt terapeutice dacă sunt bilaterale. Dacă ambii indivizi au rezonat și au conștientizat beneficiul relației lor profund solicitante și în cea mai mare parte din timp, toxice.
Și cu toate acestea, dincolo de lecții se află o realitate nesănătoasă: stresul, reacțiile emoționale de apărare.
Cum te protejezi de aceste relații?
1. Învățând să spui ”NU” unei astfel de relații. Ce e toxic, tinde să rămână toxic prin prisma comportamentelor disfuncționale repetitive și prin interferența cu propriile noastre răni nevindecate (și implicit prin reactivarea și menținerea acestora: rana de umilire, de abandon, de nedreptate, de respingere, de trădare) mai bine exclude, dacă simți că nu poți vindeca ceva mai întâi în tine (atitudine, credință, rană emoțională) și în relația cu acea persoană. Va veni un alt mod, va veni un alt moment, dar și o altă persoană care să te ajute să vindeci tot ceea ce ai de vindecat în tine, emoțional și afectiv vorbind.
2. Te protejezi învățând să nu mai ai reacții emoționale, învățând să te detașezi de ceea ce te irită, te angoasează și frustrează în relația cu acea persoană. Detașarea poate fi un preambul la vindecarea celuilalt și implicit la vindecarea proprie. Iar o relație toxică, se poate transforma, astfel, în una funcțională și armonioasă.
Amplifici toxicitatea persoanei, a comportamentului ei dacă ești critic, judecativ, dacă reacționezi emoțional, dacă faci, invariabil, aură negativă cu ea. Nu proiecta asupra ei propriile frici, propriile frustrări, propriile credințe limitatoare.
3. Ia o pauză temporară sau definitivă, în relația aceasta disfuncțională. Impune această pauză, nu neapărat oferind explicații care să întărească rănile activate atât de tine, cât și de celălalt. Și tăcerea este un răspuns.
La un moment dat, lucrurile se vor clarifica în tine, vei avea înțelegerea rațională și emoțională a acelei relații. Vei ști de ce s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat experiența comună. Vei accepta și integra adevărul revelat prin experiență, prin cunoaștere, prin noua maturizare afectivă, emoțională, socială, mentală, spirituală (de ce nu).
Tu faci distincția între ce e toxic și ce e benefic în relațiile tale. Tot tu trebuie să și decizi modul în care vei alege și vei acționa. Importantă este decizia. Decizia este eliberatoare. Uneori este mai simplu să decidem ceva, iar lucrurile își vor urma cursul, de la sine.

 

Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

5 moduri de a petrece timp de calitate cu puiul tău de om

În fond, de ce doar puțin timp de calitate și nu tot timpul ? Cu alte cuvinte, să ne mulțumim cu acest timp drămuit rezervat copilului nostru sau să ne devotăm trup și suflet, 24 de ore din 24 de ore, șapte zile pe săptămână, acestuia așa cum considerăm noi că este mai bine pentru el?

Sincer, n-am întâlnit încă un părinte care să fie desăvârșit în relația cu piciul/picea sa. Nu exclud varianta ca părintele să creadă despre sine că este perfect, dar am rezerve serioase că ar fi așa. Și aș argumenta puțin, dar parcă aș strica armonia acestui spațiu scriptic. Oricum, luați în calcul că și hiperatenția și hiperprotecția, hiperactivitatea, hipercomunicarea sau hiperacțiunea sau hiper ce-o mai fi, strică dezvoltării copilului.

 

Copilul trebuie musai să învețe și din imperfecțiune pentru că nimic din existența aceasta n-a fost programat să fie perfect. Poate doar inocența copilului ar atinge o valoare a desăvârșirii în cuantumul acesta al valorilor umane.
Și chiar dacă ar fi perfect acest părinte, comportamental și atitudinal vorbind, poate că la nivelul creierului său emoțional, la nivelul credințelor limitatoare (de regulă, sunt produse ale inconștientului), nu este zen, nu a atins nirvana.

 

Copilul senzitiv, așa cum l-a creat natura/universul/cuanta/Dumnezeul iubirii și al desăvârșirii, preia și chiar se identifică cu emoțiile negative ale acestuia, fie că vorbim de tristețe, de vinovăție, de rușine, de revoltă, de neacceptare sau de neiubire, inclusiv de sine. Sunt emoții care au ajuns în câmpul conștiinței (le-am identificat) sau care stau ascunse în faldurile nenumărate ale incoștientului.

Revenind la calitatea sau cantitatea timpului de calitate petrecut cu ființa aceasta de lumină / conștiința înaltă care este copilul, înainte să se fi adaptat imperfecțiunilor existenței fizice, important este să ne rezervăm măcar câteva clipe în care să comunicăm liber, fără angoase și supărări care mai de care, să ne ținem odorul în brațe și să-l asigurăm de iubirea și de protecția noastră, să îi arătăm că îl înțelegem și îi acceptăm greșelile, chiar ridicându-le la rang de virtute pentru că din acestea învață, să-l ascultăm activ ș.a.m.d. .

Nu este nevoie să fim prezenți cu înțelegere și acceptare sau cu dovezi de iubire, permanent, să comunicăm exemplar sau să fim 100% acolo, lângă el, fizic, emoțional, afectiv.

 

Nu suntem niște soldăței IT programați să respecte regulile, cerințele, normele unui program dat, ci ființe umane, adică emoționale, iar creierul emoțional anulează rațiunea când emoționalul este impregnat de negativitate (emoții negative: tristețe, furie, mânie, dezamăgire, amorțeală/clivaj emoțional, vinovăție, rușine, frică etc). Copilul va învăța și din greșelile noastre parentale. Important este să ni le recunoaștem și sa ne cerem scuze (să îi cerem iertare copilului!).

În viață nu vom face alegerile în locul copilului, nu-l vom ține de mână când va suferi și va fi la 1000 de km distanță, nu vom repara greșelile în locul lui etc. . Așa se face că trebuie să-i acordăm tot timpul din lume pe care să-l petreacă în afara relației noastre parentale, astfel încât să ajungă să se cunoască pe sine, să-și potențeze valorile, alegerile, să-și valideze ceea ce este în relația cu sine și cu ceilalți, explorând lumea de unul singur, însoțit sau provocat de alții.

Completând considerentele de mai sus, este (deocamdată … cine știe ce ne mai învață copiii prezentului sau cei ai viitorului!) suficient să acordăm atenția de calitate copilului nostru, măcar 20-30 de minute pe zi.

De ce are nevoie copilul nostru ca să se simtă iubit, securizat, înțeles, acceptat în acele 20-30 de minute magice ale zilei?

1. Îmbrățișat, mângâiat, iubit declarativ (TE IUBESC. Două cuvinte simple, dar atât de importante pentru fiecare dintre noi! Fără iubire ființa umană moare puțin câte puțin – se alienează). Și ce dacă este deja un/o tânăr/tânără imberb(ă)? Și ce dacă ne pune ușor la colț, jenați/rușinați. O îmbrățișare și un ”Te iubesc” fac adevărate minuni în emoționalul și mentalul copilului/imberb-ului adolescent.
2. Să-l ascultăm activ, folosind întrebări deschise și surghiunind în podul discernământului pur acel abuzator ”DE CE?”. Lasă-l pe el să-ți povestească liber, lejer, pătimaș, cum știe și cum reușește, tot ceea ce a ales să împărtășească cu tine! Fii recunoscător că o face și, mai ales: nu-l critica, nu-i judeca mesajul sau fapta, nu interveni autoritar, nu te declara atoatecunoscător și atoateștiutor. Poți să-i spui ce-ai fi făcut tu în locul lui, cu mintea de la vârsta lui biologică și implicit cu mintea ta de acum și lasă-l pe el să iscodească morala și să decidă pentru el, dacă tot trebuie/este indicat să corecteze fapta.
3. Jucați-vă! Orice joc care îi trezește interesul, orice îl pasionează, orice îl face să se simtă acceptat și iubit, orice îl face să se cunoască pe sine în mod constructiv, nu neapărat complet, orice îl definește. Jocul este cel mai mare terapeut al copilului: fără reguli și fără autoritate/șefie! Distrați-vă, râdeți din plin, bucurați-vă unii de alții!
4. Povestiți-i evenimente de viață ale bunicilor și străbunicilor săi. În sângele lui curge și ADN-ul lor și vă asigur că va fi fascinat de poveștile acestea cu rădăcini adânci în conștiința lui și în evenimentele/alegerile viitoare proprii. Poveștile înaintașilor, cu bune și cu mai puțin bune (modele sau învățăminte sau înțelegeri profunde) sunt meterezele pe care își va cădi copilul propria devenire. Un client tânăr îmi povestea, deunăzi, fascinat, despre străbunicul lui care a trăit în urmă cu mai bine de 100 de ani și care a clădit un imperiu material, dar și o citadelă morală, pentru sine și pentru alții. Îi urmează exemplul în propria sa călătorie fizică. Cine știe ce înțelegere profundă a evenimentelor trecute, dar și a evenimentelor proprii vor integra/facilita aceste povești adevărate de viață, la timpul potrivit și dincolo de timp.
5. Faceți lucruri împreună. Munciți cot la cot, orice considerați a fi muncă … o activitate care întreține corpul și sporește spiritul. Alergați prin parc, unul lângă altul, apoi relaxați-vă pe o bancă și povestiți nimicuri, conștienți de bucuria de a fi unul lângă celălalt. Bateți la pas munții, pescuiți împreună. Inspirați-l să respecte natura, să respecte și/sau să iubească alte ființe: animale, păsări, reptile, vegetație, pietre. Toate sunt energie, esențe. Viață, în fond.

 

Copilul nu (mai) are nevoie de autoritate nedemocrată. Are nevoie de iubire, de comunicare de calitate, de un partener de înțelegeri și învățăminte, de libertate de a acționa și a experimenta ceea ce, poate, îl definește și îl întregește.
În existența aceasta hiperactivă, 30 de minute de stare de bine, înseamnă echilibru, sănătate mintală, emoțională și afectivă. Este suficient ca la sfârșitul zilei copilul să se simtă iubit, înțeles, acceptat, motivat.
Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut

Psihoterapia depresiei. Depresia trebuie tratată cu ajutorul specialiștilor.

Românul are o meteahnă, cu rădăcinile, atât în conștiința colectivă, mai precis în învățăturile strămoșești, dar fără acces la instrumentele de vindecare ale acelor vremuri (natura, munca pământului, enzimele din fructe și legume, ierburile), cât și în ignoranță sau în ego-ul supradimensionat și anume: mă vindec singur când sunt trist, când mă doare sufletul! Nimeni nu mă cunoaște mai mult decât mă cunosc eu! Ce-ar putea să-mi spună un străin despre mine? Că sunt nebun? Nu sunt și, dacă sunt, nu-i o noutate!

 

Aproape că reușim să ne convingem că suntem capabili să ne vindecăm problemele mentale și cele sufletești (emoționale și afective). Din nefericire, când suntem deja sub influența vicleană a depresiei, pentru că acționează în rezonanță cu ceeea ce ai fost sau ești tu și tinzi să ignori chingile mentale și emoționale în care te prinde, controlul trăirilor noastre și a gandurilor noastre distorsionate, nu mai este o opțiune. Este târziu, târziu.
Suicidul, opțiune de anulare a suferinței, în depresie.
Deseori este prea târzie intervenția terapeutică, pentru că depresia, ca și schizofrenia, are o componentă letală: suicidul. Suferința, îngrijorarea, alienarea mentală și emoțională ajunge să fie atât de puternică, încât sub impactul depresiei poți fi pregătit să alegi neantul. Pentru că, poate, aceasta este cunoașterea personală a morții: nimicul, inexistența! Crezi că nu mai există altceva, altă dimensiune a vieții și mai crezi că doar astfel poți să scapi de ceea ce te macină într-atât, încât alegi să nu mai exiști.
Credința în Divinitate ajută, nu contează filosofia spirituală agreată de tine, dacă această filosofie se bazează pe precepte morale înalte. Problema este că depresia anulează, în cea mai mare parte, inclusiv credința! Oamenii aflați în depresie nu mai obișnuiesc să comunice cu lumina din sine, nu mai pot să se roage, nu mai pot să creadă că Cineva, oricine, un Om sau Dumnezeu, îl mai poate salva.
Oameni buni, depresia trebuie tratată, încă de la primele simptome, din primele săptămâni de tristețe prelungită! Depresia este la fel de periculoasă ca și o afecțiune incurabilă. Sunt, poate, paternuri dobândite de-a lungul experiențelor dureroase ale vieții, dar poate avea și o latură epigenetică, adică depresia poate fi transmisă transgenerațional și transgenetic (moștenită).
Simptome ale depresiei care TREBUIE să vă trimită la psihoterapeut și la psihiatru:
1. Lentoare în gândire și acțiune (te concentrezi greu, atenția îți e diminuată, cogniție lentă/mecanismele gândirii sunt modificate), ”fără chef” (n-am chef de nimic și de nimeni), tristețe cu sau fără motiv, disperare și panică, fără sens al vieții, descurajare față de tot ceea ce cândva te motiva sau inspira.
2. Izolare socială, nu mai răspunzi la telefon decât, poate, anumitor persoane, dar nu întotdeauna, nu mai ieși în lume, nu-i mai asculți pe cei din jur, prea preocupat fiind de propriile trăiri și gânduri automate distructive, disfuncționale.
3. Diminuarea până la anularea totală a plăcerii, a bucuriei. Sentimentul profund al inutilității.
4. Tulburări de somn: insomnie prelungită în timp (săptămâni sau luni), înainte de adormire, sau postadormire (după ora 3-4 a.m.) sau somn prelungit (dormi peste zece ore pe zi, somn diurn, de regulă). Noaptea se activează și mai abitir suferința!
5. Te simți străin de propria viață, poate că te simți vinovat. Problema vinovăției este că poate acționa și din umbră, adică de la nivelul instanței inconștientului. Nu conștientizezi sentimentul de vinovăției, dar acționezi conform ”directivelor” inconștiente ale vinovăției (te pedepsești sub o formă sau alta, ești în program de autodistrugere prin ingerare de alcool, stupefiante, antidepresive, anxiolitice, autoadministrate sub influența alcoolului).
6. Gândurile rele, negre care conduc la ideea de sinucidere. Sunt tranzitorii, dar suficient de puternice, de persistente ca să conducă la finalitatea tragică sau dramatică (tentativa nereușită).
7. Somatizarea acestor stări emoționale modificate: dureri de cap, de articulații, de stomac, ipohondrie, panică, anxietate, libidou scăzut (n-ai chef de sex sau de drăgălășenii), și cum spuneam anterior, abuz de alcool, de pastile antidepresive și anxiolitice sau de stupefiante.
Știu, internetul este plin de astfel de informații care par alarmiste. Nu cădeți în capcana aceasta a unui raționament autosuficient. Dragi părinți, priviți-vă îndeaproape copiii, nu vă lăsați păcăliți de aparenta lor seninătate sau acalmie postnervozitate. La fel faceți și voi, adulții, cu prietenii voștri. Traduceți-vă/nu ignorați semnalele care sunt cereri de ajutor indirecte, inconștiente sau conștiente. Pentru că vă spun, semnale ați primit de la ei, vorbesc despre mesaje verbale gen ”viața e grea”, ”viața asta nu merită trăită”, ”viața asta de rahat”, ”sunt trist”, dar și mesaje nonverbale: postura corpului (umerii în față, capul aplecat, lentoare în mers), ochii privesc invariabil, în altă parte, ascultă la nesfârșit aceeași muzică, de fapt, muzica nu mai este terapeutică, ci are rol de adâncire a gândurilor distorsionate și a stării emoționale negative. Privesc în gol, reacționează cu întârziere la remarcile voastre. În camera lor/în casa lor domnește dezordinea, chiar mizeria. Igiena personală este afectată, vestimentația este închisă la culoare sau inadecvată.
Depresia nu are rădăcinile într-un eveniment anume. Nu există doar un eveniment declanșator/activator. Depresia poate avea corespondent în rana de abandon (abandonați la bunici, la creșă în perioada 0-3 ani, sau postdespărțire, divorț, deces), în conflictele parentale din copilăria timpurie, într-o traumă existențială sau de sistem (viol, incest, abuz fizic și emoțional).
Depresia nu trebuie să aibă o cauză existențială neapărat. Poate fi justificată/declanșată și de o cauză strict neurologică și/sau organică, dintr-un motiv medical (deficit enzimatic, de exemplu, o dietă inadecvată nevoilor organismului respectiv) sau altul, neurochimia este grav afectată și consecințele sunt chiar anxietatea profundă și depresia.
Activați supraviețuirea mergând la psihiatru, apoi la psiholog. Meritați renașterea, relansarea vieții prin bucurie și motivare de a fi și de a trăi tot și toate.
Dana Dumitra Dumitrache
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

5 greseli frecvente pe care le faci în relația cu copilul tău îndărătnic.

În practica psihoterapeutică, am creionat o ”credință” pe care o nuanțez astfel: sufletele mari/ căutătorii/mințile și inimile deschise sunt ”încercate”, de-a lungul existenței, de cel puțin o relație plină de reactivitate și/sau de evenimente care mai de care, în niciun caz plăcute, dar cu atât mai performante la nivelul lecțiilor și învățăturilor de viață.

 

Am întâlnit părinți cu totul și cu totul speciali, frumoși mental și sufletește care s-au împotmolit în relația disfuncțională cu unul dintre copiii lor. În relația aceasta atât părintele, cât și copilul/adolescentul sunt frustrați maxim! Este o opoziție generală! Un joc de putere extenuant, debilitant pentru ambii actori ai relației toxice, deficitare.

În fond, părintele unui copil opozițional/reactiv/rebel este permanent la un pas de a claca emoțional, de aceea și continuă să facă greșeli în relația cu piciul îndărătnic și reactiv. Sunt două tipuri de temeri implicate în oboseală psihică și fizică a părintelui și implicit în comportamentele lui invalidante, incorecte pentru nevoile emoționale, afective, cognitive ale copilului problematic:

1. Teama de eșec parental (de cele mai multe ori este inconștientă, negată, deci refulată). Nimic nu tulbură mai puternic decât să înțelegi sau să accepți că ai greșit constant ca părinte, că acel comportament problematic al copilului este responsabilitatea ta. Este parte cauzală din prezentul relațional deloc roz.

2. Teama că acest copil va ajunge ”rău”, va eșua pe parcursul acestei călătorii existențiale, că nu va fi cineva, că nu va fi responsabil, altruist, muncitor, respectuos, sănătos mental și fizic etc . . Aceasta este teama concretă care rămâne în planul conștient permanent și vă influențează deciziile, atitudinea sau comportamentul parental.

Cum întrețineți comportamentul autodistructiv și opozițional al copilului/adolescentului?

Simplu: repetând, conștient sau nu, exact propriile comportamente incompatibile cu nevoile emoționale și afective ale copilului.

De regulă, copiii opoziționali/rebeli au suferit pierderi masive emoțional și afectiv vorbind și aceste pierderi pot să genereze comportamente indezirabile încă de la o vârstă timpurie a acestora, mai devreme de doi ani.

 

Ce înseamnă pierderi emoționale și afective? Copilul a fost dat la creșă foarte devreme, a fost crescut de părinți nonsuportivi emoțional, de părinți anxioși sau/și depresivi/ reactivi. Un părinte a fost absent emoțional sau/și fizic. Nevoia afectivă nu a fost împlinită pentru că un părinte sau ambii părinți au fost prea centrați pe proiectele lor de existență și de viață. Poate că a fost părinte unic și a muncit cât doi, în defavoarea timpului de calitate petrecut cu piciul său, poate că s-a centrat pe carieră tumultoasă, hiperresponsabilizantă, iar copilul a fost crescut de bonă sau de bunici preocupați să hiperîmplinească nevoile fizice și materiale ale copilului. Un copil poate deveni opozițional chiar și pentru că nu a crescut sub umbrela unor reguli, cerințe și norme clare, dar și pentru că părinții/bunicii/bona au fost inconstanti în transmiterea, respectiv respectarea lor, bașca că au mai și pierdut busola emoțională/mentală și au fost reactivi și/sau incorecți.

5 greșeli constante de comportament parental în relația cu un copil/adolescent opozițional.

1. Proiecția negativă pe care o faci cu acest copil al tău. Crezi/ gândești sau simți profund negativ când vine vorba de el: e rău, e insuportabil, viața lui va fi un eșec, parcă nu e născut și crescut de mine, evoluția lui nu mai depinde de mine, ce se va alege de el ș.a.m.d. . Este cel mai toxic comportament parental. Nu trebuie să-i comunici unui copil ce gândești despre el ca să-i influențezi și să-i întreții un comportament general problematic, profund autodistructiv, de regulă (consumă alcool/droguri, strică, urlă, înjură, lovește, pretinde material, abandonează școala, se coalizează cu alți copii problematici etc.). Gândul înseamnă energie creatoare. Tot ceea ce ai gândit de-a lungul vieții se poate să se fi înfăptuit deja. Tu ești persoana importantă din viața lui, de aceea ai această influență fastă sau nefastă care îi dictează atitudinea și comportamentul. Renunță ACUM la aceste proiecții!!!

2. Critica și judecata excesivă, feedback-ul negativ constant, în pofida comportamentului problematic cum altfel, decât tot confirmat și ”răs”confirmat de copil/adolescent. Este un comportament parental toxic cu toate consecințele opoziționale filiale descrise anterior. Nu există terapeut care să înlocuiască influența și comportamentul părintelui. Tot ceea ce ai de făcut este să nu mai critici, judeci, să nu mai dai feedback negativ. Oferă feedback pozitiv ori de câte ori se ivește ocazia. Este imposibil ca acest copil al tău să nu facă nimic bine! Ține-l ocupat fizic și emoțional cât mai mult. Oferă-i exemple demne și nedemne/greșite de urmat. Maturizarea se va instala pe parcursul acestei călătorii care înseamnă experiență și viață și tot ceea ce ai de făcut este să crezi, să speri și să aștepți să se maturizeze. În cele din urmă va renunța la tot ceea ce îi face rău, la tot ceea ce concret, dar temorar dacă ești echilibrat, iubitor, suportiv, îl distruge, îi distruge posibilitățile de realizare.

3. Nu îl critica nici de față cu alții, nici în fața altora. Întreții aura negativă și susții, în continuare, incapacitatea copilului de a-și corecta comportamentul. Ceea ce, poate, ai uitat: copilul opozițional este hipersensibil și hipersenzitiv și suferă îngrozitor, deși abordează stindardul indiferenței. Nu faci decât să întreții mecanismele proprii de control și de apărare și să prelungești agonia ambelor tabere. Nu uita: cuvântul, gândul, emoția, sentimentul, sunt energii creatoare. Îți reamintesc că acest comportament problematic filial este creația ta, exclusiv a ta. Rareori există și câte o cauză fiziologică/neurologică asociată comportamentului problematic.

4. Credința ajută. Credința în gena, personalitatea, iubirea pe care o nutrește sau o primește copilul. Nu-i anula tot ceea ce este bun în el, NECREZÂND în tot ceea ce este el la nivelul ființei plenare sau la nivelul comportamentului bun, suportiv.

5. Nu te coaliza cu cei care îți judecă și critică excesiv copilul. Nu-i activa (direct și indirect/psihoenergetic) și mai puternic cele două răni care îi influențează comportamentul: rana de umilire și rana de nedreptate. Are nevoie, măcar din când în când, ca cineva să-l creadă, să-l înțeleagă, să-l accepte așa cum este și să-l protejeze de influențele toxice ale celor din jur.

Copilul tău, așa dificil și reactiv cum e, așa distructiv cum a devenit are nevoie de iubire pentru a depăși o traumă sau alta, pentru a trece de la mânie și furie la acceptare și iubire.

Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut

Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Psihoterapia anxietatii si a atacurilor de panica

Cine nu se declară anxios, cel puțin într-un moment de viață, nu pare să aibă genele speciei umane.
Oricum, de la anxietate la atacul de panică ar mai fi doi, trei pași. De la atacul de panică la nefericire n-ar fi nici măcar o linie trasată între cei doi pași. De la nefericire la cine știe ce afecțiune fizică / organică declanșată de starea emoțională disfuncțională ar putea să ne mai despartă niște luni, cel mult ani, dar nu prea mulți. În sensul că, somatizarea conduce, în cele din urmă la boală. Nu, nu ești nebun dacă te doare ceva, iar medicul constată că nu ai nimic și te trimite la psihiatru, eventual la psiholog. Știe el ce știe, medicul carevasăzică. Ai aflat deja că emoțiile negative perpetue sunt precursorii, dar și declanșatorii stresului oxidativ, care, în timp, creează disfuncții/dezechilibre la nivelul diverselor organe, mai pe românește, cum spuneam, declanșează boala.
Simptomele anxietății:
1. Îngrijorare constantă pentru cel puțin două planuri ale vieții. Genul ”Mai bine pun răul în față ca să nu mă ia necazul pe nepregătite”/ ”Ce-ar fi viața fără griji?”. Paternul emoțional și cognitiv (gânduri disfuncționale/distorsionate) poate fi inclusiv moștenit pe linie maternă sau paternă. Și bineînțeles, adus la nivel de ”artă” prin propriile experiențe nefavorabile.
2. Evitarea îngrijorărilor cotidiene sau hipersensibilizarea la situații sau informații posibil anxiogene. ”Mai bine nu merg la spital, să nu mă îmbolnăvesc mai rău de ce-o să văd sau o să aud acolo”/”Mai bine nu mă uit, că iar îmi crește tensiunea/ Dacă leșin de frică, Doamne-Ferește pe acolo?!” Sau ” Nu-i dau voie lui fi-miu să meargă în tabără, cine știe ce se mai întâmplă și pe acolo!”, ” Dacă nu iau examenul?”, ”Dacă pierd sarcina?”, ”Dacă pățește soția/soțul ceva, ce mă fac?” etc. .
3. Conștientizarea faptului că fricile și grijile îți fac rău întăresc comportamentul anxios ”Simt că înnebunesc de atâtea griji! Și dacă înnebunesc?/ Sigur înnebunesc!”.

 

Simptomele atacurilor de panică: palpitații, amețeli, frica că vei muri, că leșini, că faci vreun atac de cord sau de atac cerebral, senzația de sufocare, respirație greoaie, tremor (membru, trunchi, față), se pot manifesta și noaptea, când te trezești brusc din somn și ești cuprins de o stare intensă de rău fizic sau emoțional.

 

Strategii de contracarare ale anxietății pe care le poți aplica și singur:
1. Evită consumul de excitante (cafea, alcool, amfetamine).
2. Asigură-te că nu ai probleme de hipertiroidie (consultă un medic specialist).
3. Conștientizează gândurile distorsionate/disfuncționale.
4. Renunțarea la hipervigilență: nu scoți ștecherul televizorului din priză, lași copilul să meargă în tabără, nu porți o armă albă asupra ta, nu încui ușa de la intrare decât cu o cheie, dormi cu lumina stinsă, nu mergi cu 40 de km pe oră pe un segment unde se circulă cu 70 de km pe oră. etc. .
5. Antrenează-ți mentalul să gândească pozitiv, să transforme conținuturile negative în conținuturi pozitive: sunt în siguranță, sunt sănătos, sunt capabil să mă bucur, sunt capabil să promovez examenul, sunt iubit/iubită, sunt puternic (ă), pot să vorbesc în public etc. . Tehnica este și mai viabilă dacă este realizată măcar o dată în stare de relaxare profundă.
6. Expune-te factorilor stresori, fă tot ceea ce îți interzici să faci sau să fii. Treptat, mai întâi la nivel de gând, apoi, la nivel de faptă (poți fi însoțit de cineva în care ai încredere, la început).
Tehnici de contracarare ale atacurilor de panică pe care le poți aplica și singur:
1. Tehnica respirației în patru timpi: inspiri adânc, până la vârful plămânilor, ții aerul în plămâni timp de 4 secunde, apoi îl expiri șuierător, cu buzele țuguiate. Aplic-o de 8-10 ori.
2. Tehnica rugăciunii/mantrei: spune o rugăciune în gând de câteva ori, minim 7-10 ori.
3. Concentrarea atenției asupra senzațiilor corporale (asupra bătăilor inimii, de exemplu). Vei constata exacerbarea senzației fiziologice/accelerarea ritmului cardiac. Concluzia: mentalul îți influențează starea fizică și emoțională.
4. Privește un punct fix, timp de 3-4 minute, sau cerul albastru sau un copac înfrunzit, fredonează o melodie/ascultă o muzică relaxantă.
5. Adu un aport echilibrat de minerale, din extracte naturale (spirulină, clorella, alfalfa, rășină mumie etc), în concentrație medie/minimă, cu pauze semnificative de timp (exemplu: cinci zile iei, cinci zile faci o pauză), enzimele și mineralele echilibrează neurotransmițătorii și hormonii responsabili de anxietate și de stare de bine.
În fond alegem ce vrem să trăim: bucuria, starea de bine, echilibrul, sau nefericirea. Să nu-ți trăiești viața din pricina fricilor este … decideți voi cume este. Să o trăiești parțial sau greșit pentru că frica sau gândul negativ/distorsionat dictează este, la fel, cum decideți voi să fie. Va fi oricum, dar nu BINE. Va fi orice, dar nu ECHILIBRU.
Nu există stare negativă pe care să nu o învingem. Nu există gând disfuncțional/distorsionat pe care să nu-l transformăm într-o resursă pozitivă/ gând pozitiv/ comportament cognitiv pozitiv. Știți vorba aia: învățul are și dezvăț.
Dana Dumitra Dumitrache
psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Obișnuim să țipăm la copii? Cum înlăturăm consecințele.

M-am gândit că vă va fi mai util să vă străduiți să reparați un comportament decât să-l excludeți, pentru că așa vă spune cugetul sau psihologul.
Să credeți că puteți exclude acest comportament, țipatul, e o himeră. Să-i dictați minții emoționale e o mare, dar mare provocare! Doar un antrenament dur, poate cel pe care îl practică anumiți angajați ai serviciilor secrete sau cei care lucrează sub acoperire în crima organizată ar putea fi capabili să-și cenzureze reacția emoțională și încă pe cea pe care a învățat-o din pruncie! Vrei nu vrei, gura este slobodă și emoția primează gândului cuminte de persoană civilizată (de regulă are la bază un comportament învățat și experimentat maxim: mânia). A! Ar mai fi o variantă de control: să fiți alexitimici, adică habarniști în ale emoțiilor. Dar nu e o virtute, ci o povară, pentru că lipsa oricăror emoții sau neconștientizarea lor, creează un handicap și celui care îl manifestă și partenerului/partenerei sale, dar copilului său.
Ne acceptăm cu bune și cu cele mai puțin bune.
Deci, mai bine să nu forțăm natura și să învățăm să trăim cu ceea ce suntem, pe ici pe colo, să vindecăm emoțiile dureroase, recte copilul rănit din noi înșine și, poate, poate, chiar vom abandona paternul acesta emoțional, sensibil reactiv. Dar nu bag mâna în foc că temperamentul, acest armăsar sălbatic, va deveni mielușel doar pentru că a învățat să iubească și să ierte, inclusiv să se ierte pe sine.
Copilul nostru nu este un program din memoria unui calculator performant. Dai click pe el și funcționează întocmai. El, adesea, este oglinda în care ne privim pe noi înșine, dar ne privim și cu ochii copilului rănit sau al mamei, al tatălui imperfect și arareori suntem capabili să conștientizăm ceea ce suntem în profunzime, și cu atât mai mult să ne acceptăm lipsurile sau limitele. Și ce facem? Reacționăm, fix cum reacționa bunica, mama, tata sau bunicul nostru, adică adulții importanți din educația noastră.

 

 

Am țipat? Am urlat?
1. Nu ne băgăm capul în căldarea cu apă, ca să ne trezim sau să ne pedepsim, și o ținem tot așa până când ne-am înecat în propria noastră rușine sau vinovăție. E un cerc vicios. Cu cât ne simțim mai vinovați sau mai rușinați, cu atât mai des și mai aprins vom manifesta reacțiile emoționale problematice, precum cele de mai sus.
2. Ne liniștim și decidem că puiul acela de om sau de tânăr în devenire, merită scuzele noastre, iar noi merităm iertarea lui. Am decis, am acționat, dar nu din reflex, ci din credință onestă că decibelii vocii noastre chiar i-au tulburat starea emoțională și nu a fost ușor să se ierte pe sine și nici să ne ierte pe noi. Dacă părerea de rău nu este autentică, nu transmitem iubirea din spatele regretului și nu vindecăm mintea emoțională, nici a lui, nici a noastră.
3. Da, există tehnici comportamentale care te învață pe tine, colericule om, să manager-iezi reacția emoțională prin semnale general valabile și recunoscute în ambele tabere: prin retragere la timp din mediul favorizant acestui tip de reacție, prin cuvinte cheie pe care le rostești în momentul emoțional ”T” (când îți vine să urli/țipi) etc. . Dar, te condiționezi să le folosești, le aplici temporar, până răbufnești și … răbufnește și mecanismul inconștient de apărare care ascunde frica de eșec/ de imperfecțiune sau vinovăția și/sau rușinea și reacțiile tale sunt și mai accentuate, mai des manifestate.
4. Doar iubirea copilului tău ar putea să dezamorseze bomba cu comandă teleghidată care ești (o manevrează inconștientul cu tot ce conține dureros acesta). O îmbrățișare, un zâmbet, mici scuze (că, doar, de, ai greșit), o glumă bună, o declarație de iubire și de împăcare. Învață-ți copilul să le folosească din abundență în relația cu tine.
5. Explică-i că sunt lucruri din noi pe care le putem educa, negocia și altele care nu pot fi nici educate, nici negociate, cel mult, pot fi înțelese și acceptate. Temperamentul moștenit/dobândit, doar un microcip intraneuronal setat pe pace eternă, ar putea să-l strunească sau să-l transforme/schimbe.
Ai greșit? Arată-i copilului că te străduiești să strunești armăsarul acela nărăvaș din tine. Cere-i opinia, cere-i ajutorul, oferă-ți ajutor. Măcar vindecă acel copil rănit din tine. Poate nu ai primit suport emoțional și afectiv în copilărie, nu unul autentic, poate că ai fost criticat excesiv, poate că ai fost abandonat, poate că ai fost neîndreptățit constant, umilit sau jignit. Vindecarea/deblocarea emoțională mai strunește/ajustează reacția emoțională pe care o ai, cine știe, strict cu micul tău prinț/mica ta prințesă.

 

 

Iartă-te. Cerul nu o să pice pe tine, chiar dacă tu crezi asta. Și nici nu o să se deschidă pământul ca să înghită monstrulețul din tine. Ești ceea ce ești. Ești și ceea ce poți fi.
Iubiți-vă prin declarații și gesturi copiii. Nu gesturi de achiziție. Ci gesturi de tandrețe.
Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Obișnuim să țipăm la copii? Cum înlăturăm consecințele.

M-am gândit că vă va fi mai util să vă străduiți să reparați un comportament decât să-l excludeți, pentru că așa vă spune cugetul sau psihologul.
Să credeți că puteți exclude acest comportament, țipatul, e o himeră. Să-i dictați minții emoționale e o mare, dar mare provocare! Doar un antrenament dur, poate cel pe care îl practică anumiți angajați ai serviciilor secrete sau cei care lucrează sub acoperire în crima organizată ar putea fi capabili să-și cenzureze reacția emoțională și încă pe cea pe care a învățat-o din pruncie! Vrei nu vrei, gura este slobodă și emoția primează gândului cuminte de persoană civilizată (de regulă are la bază un comportament învățat și experimentat maxim: mânia). A! Ar mai fi o variantă de control: să fiți alexitimici, adică habarniști în ale emoțiilor. Dar nu e o virtute, ci o povară, pentru că lipsa oricăror emoții sau neconștientizarea lor, creează un handicap și celui care îl manifestă și partenerului/partenerei sale, dar copilului său.
Ne acceptăm cu bune și cu cele mai puțin bune.
Deci, mai bine să nu forțăm natura și să învățăm să trăim cu ceea ce suntem, pe ici pe colo, să vindecăm emoțiile dureroase, recte copilul rănit din noi înșine și, poate, poate, chiar vom abandona paternul acesta emoțional, sensibil reactiv. Dar nu bag mâna în foc că temperamentul, acest armăsar sălbatic, va deveni mielușel doar pentru că a învățat să iubească și să ierte, inclusiv să se ierte pe sine.
Copilul nostru nu este un program din memoria unui calculator performant. Dai click pe el și funcționează întocmai. El, adesea, este oglinda în care ne privim pe noi înșine, dar ne privim și cu ochii copilului rănit sau al mamei, al tatălui imperfect și arareori suntem capabili să conștientizăm ceea ce suntem în profunzime, și cu atât mai mult să ne acceptăm lipsurile sau limitele. Și ce facem? Reacționăm, fix cum reacționa bunica, mama, tata sau bunicul nostru, adică adulții importanți din educația noastră.

 

 

Am țipat? Am urlat?
1. Nu ne băgăm capul în căldarea cu apă, ca să ne trezim sau să ne pedepsim, și o ținem tot așa până când ne-am înecat în propria noastră rușine sau vinovăție. E un cerc vicios. Cu cât ne simțim mai vinovați sau mai rușinați, cu atât mai des și mai aprins vom manifesta reacțiile emoționale problematice, precum cele de mai sus.
2. Ne liniștim și decidem că puiul acela de om sau de tânăr în devenire, merită scuzele noastre, iar noi merităm iertarea lui. Am decis, am acționat, dar nu din reflex, ci din credință onestă că decibelii vocii noastre chiar i-au tulburat starea emoțională și nu a fost ușor să se ierte pe sine și nici să ne ierte pe noi. Dacă părerea de rău nu este autentică, nu transmitem iubirea din spatele regretului și nu vindecăm mintea emoțională, nici a lui, nici a noastră.
3. Da, există tehnici comportamentale care te învață pe tine, colericule om, să manager-iezi reacția emoțională prin semnale general valabile și recunoscute în ambele tabere: prin retragere la timp din mediul favorizant acestui tip de reacție, prin cuvinte cheie pe care le rostești în momentul emoțional ”T” (când îți vine să urli/țipi) etc. . Dar, te condiționezi să le folosești, le aplici temporar, până răbufnești și … răbufnește și mecanismul inconștient de apărare care ascunde frica de eșec/ de imperfecțiune sau vinovăția și/sau rușinea și reacțiile tale sunt și mai accentuate, mai des manifestate.
4. Doar iubirea copilului tău ar putea să dezamorseze bomba cu comandă teleghidată care ești (o manevrează inconștientul cu tot ce conține dureros acesta). O îmbrățișare, un zâmbet, mici scuze (că, doar, de, ai greșit), o glumă bună, o declarație de iubire și de împăcare. Învață-ți copilul să le folosească din abundență în relația cu tine.
5. Explică-i că sunt lucruri din noi pe care le putem educa, negocia și altele care nu pot fi nici educate, nici negociate, cel mult, pot fi înțelese și acceptate. Temperamentul moștenit/dobândit, doar un microcip intraneuronal setat pe pace eternă, ar putea să-l strunească sau să-l transforme/schimbe.
Ai greșit? Arată-i copilului că te străduiești să strunești armăsarul acela nărăvaș din tine. Cere-i opinia, cere-i ajutorul, oferă-ți ajutor. Măcar vindecă acel copil rănit din tine. Poate nu ai primit suport emoțional și afectiv în copilărie, nu unul autentic, poate că ai fost criticat excesiv, poate că ai fost abandonat, poate că ai fost neîndreptățit constant, umilit sau jignit. Vindecarea/deblocarea emoțională mai strunește/ajustează reacția emoțională pe care o ai, cine știe, strict cu micul tău prinț/mica ta prințesă.

 

 

Iartă-te. Cerul nu o să pice pe tine, chiar dacă tu crezi asta. Și nici nu o să se deschidă pământul ca să înghită monstrulețul din tine. Ești ceea ce ești. Ești și ceea ce poți fi.
Iubiți-vă prin declarații și gesturi copiii. Nu gesturi de achiziție. Ci gesturi de tandrețe.
Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Tu cum procedezi atunci când afli că ești înșelat/înșelată? Terapie de cuplu.

Infidelitatea nu este tocmai ca ploaia de vară, cu ropote, trăsnete și apoi, trece. Crezi că ai trecut peste momentul critic, dar durerea se reactivează când ți-e lumea mai dragă.

Interesant este că n-ar trebui să spui: ”Eu n-am să înșel niciodată!”. Invariabil, afli, mai târziu, în ani, că tocmai ai ”comis-o”. Mă rog, dacă nu ai înșelat, ai căpătat, de ce nu, rolul de amant/amantă.

Dragostea nu pare să țină cont de reguli și norme sociale sau culturale/morale. Așa se întâmplă cu legile astea nescrise ale vieții. Constați că, vrei nu vrei, tot trebuie să-ți înveți lecțiile, inclusiv atunci când ești vehement și condamni … un om, o realitate! Și de ce n-ai face-o când suferința e așa de mare că nu mai vezi mai departe de ”ea”!? Și, ți se întâmplă să trăiești ceea ce mai ieri ai blamat probabil și ca să înțelegi partea ”adversă”, dar și ca să te ierți pe tine, cu alte cuvinte, să atragi în viața ta o experiență cu adevărat plină de învățăminte.

Deci, afli, întâmplător sau nu, că partenerul tău de viață trăiește o relație extraconjugală, animată sau nu de sentimente.

Pentru o zi două, trei, șocul te ține în fibrilație. Ți-e frică, mustești de gânduri distorsionate, te doare, aproape fizic, nu înțelegi de ce ai fost trădată/trădat, de ce nu ai simțit/intuit nimic sau dacă ai simțit, de ce nu ai acționat din timp ca să stopezi ”nenorocirea”. Ești furios pe tine! Apoi, transferi furia, îndeobște asupra amantei/amantului, dar și asupra partenerului de cuplu/de viață:

– Cum și-a permis ”bestia” (epitetele sunt ”elocvente” ) să distrugă o familie?! Chiar nu are nici-un Dumnezeu, nu știe că va plăti și ea/el suferința provocată?!

Apoi, urmează lupta dintre parteneri. Își pasează vinovăția de la unul la altul. Sau, infidelul/infidela și-o asumă spășit/spășită.

– Dar nu vreau să te părăsesc și nu vreau să mă părăsești! Lasă-mi timp să rezolv problema! Te rog, tu ești ce am mai scump pe lume și nu concep viața fără tine/fără voi!

Și ”problema” absolvă timpul și rămâne nerezolvată vreo zece sau douăzeci de ani! În cel mai bun caz, măcar doi ani, cam tot atât cât benchetuiesc hormonii și neurotransmițătorii responsabili de faza de îndrăgostire!

Între timp, cei doi amanți, dar și ce le două rivale sau cei doi rivali s-au întâlnit sau au făcut schimb de sms-uri lungi, au vorbit la telefon, mai rar, s-au agresat verbal și fizic. Trăim, în fond, într-o lume cvasicivilizată. Și mai rar, rivalele (în special) colaborează și coalizează. Da, da, coalizează împotriva infidelului! Motivele nu mai contează, le intuiți cumva. Și infidelul este prins la mijloc … o vreme. Se întâmplă să evadeze din triunghiul isoscel și să nimerească în brațele altei mironosițe! Conform preceptelor psihologiei sociale, grupul problematic a fost spart magistral! Și, iacă-tă, cum s-a rezolvat conflictul! Ce mirare că ești, ce întâmplare că … sunt!

Cel rănit/ cea rănită învață să meargă mai departe. Își acordă mai multă atenție: slăbește, se îngrijește, se parfumează, își reia viața socială, își face travaliul de doliu (dacă nu și-a pierdut parțial sau total partenerul, atunci cu certitudine, în tot tumultul acesta emoțional, s-a pierdut pe sine!), plângând o vreme-nevreme pe umărul prietenilor la îndemână. Rămâne smerit în triunghiul amoros sau pleacă mai departe și experimentează o altă relație, de regulă, cea de sacrificiu (se vindecă emoțional/afectiv, dar nu rămâne în această relație postdivorț/despărțire).

Ce mai tura-vura, până la urmă, viața merge înainte. Depinde de tine cât de profund sau de repede și de superficial te vindeci!

Cum e mai sănătos să reacționezi în momentul critic?

1. Tu, cel care ai înșelat recunoaște de la bun început, dacă tot ai fost ”mirosit” de infidelitate, asumă-ți experiența și nu submina echilibrul emoțional al partenerului, sau nu-i subestima inteligența sau intuiția! Îl scutești de o suferință prelungită. O să ajungă să creadă că e, așa, un pic nebun/paranoic, când te acuză de infidelitate, iar tu continui să negi privindu-l/privind-o în ochi. Să o/îl minți nu este nici măcar o soluție de avarie! Până la urmă, adevărul este unul singur și își va face loc, cumva, în viața voastră.

2. Trăiește-ți furia și resentimentele oricât ai nevoie! Țipă, fă scandal, nu ține în tine! Mai bine să te exprimi emoțional, decât să mocnești de suferință în tine și să te identifici cu prerogativele aurei de deasupra capului tău! Stresul prelungit, neexprimat, te sabotează organic și consecințele unei afecțiuni autoimune/incurabile sunt iminente și deseori … devastatoare.

3. Fă travaliul durerii. Povestește ceea ce trăiești unei persoane de încredere, neapărat cu ceva experiență de viață și cu mult discernământ; preferabil, bate la ușa unui cabinet de consiliere maritală. Povestește și răspovestește până când lacrimile sau furia au secat și lucrurile au devenit mai limpezi, iar tu mai capabil/capabilă să explorezi experiențe romantice/maritale noi!

4. Nu sta singur/singură în casă! Ieși, cunoaște, ascultă, privește, inclusiv în viitorul tău încărcat de resurse de împlinire!
5. Decide, în sfârșit pe ce drum o apuci. Rămâi cu el/ea sau mergi mai departe, o vreme, singur.

6. Acționează imediat după ce ai decis ce este mai bine pentru tine. E preferabil mai devreme. Timpul trece/anii trec. Să rămâi agățat de o himeră sau de o suferință este, din punctul meu de vedere, o crimă: ucizi propria ta realizare, propria ta împlinire, prin refuzul acesta de a trăi învățând să te bucuri, acceptând să fii iubit, iubindu-te! A nu trăi e mai grav decât a trăi cu adevărat!

7. Dacă rămâi în relație, asigură-te că ai IERTAT! Și că TE-AI IERTAT! Apoi, bucură-te, iubește, fii recunoscător că ai izbândit și ai ”dovedit” experiența traumatizantă! Înseamnă că partenerul/partenera ta a acționat corect pentru vindecarea cuplului/familiei voastre. A știut și cum să te ajute să gestionezi durerea.

8. Să nu uiți că, în majoritatea cazurilor și cel care înșală SUFERĂ! Mult! Și dacă mai este și îndrăgostit de amant/amantă, suferă pentru TREI.

În mod clar, nu am adus în discuție reacțiile care frizează patologia și vin din ev mediu: violența fizică (în special a celui care a înșelat, dar și a celui/celei care a fost înșelat/înșelată) și reacția/suferința copiilor expuși conflictelor, acolo unde există o familie în toată puterea cuvântului. Cel care nu își poate asuma eșecul sau vinovăția sau eșecul recurge, de regulă, în baza unei furii devastatoare, la violență fizică!

Ce să spun mai mult?

Iubește-te! Iubește viața așa cum este! Prețuiește ceea ce ești și ceea ce vezi mai departe de suferință! Ține-ți copiii și prietenii adevărați aproape!

Și nu uita: oricând poți să schimbi rolul și poți să trăiești ceea ce ai urât cumva/cândva și să privești și să înțelegi lucrurile din perspectiva celuilalt/celeilalte! Nu spune eu ”niciodată” … ”niciodată”!
Dana Dumitra Dumitrache