Nu are astampăr, nu sta o clipă locului, e gălăgios, încăpăţânat, vrea tot timpul atenţia ta, e de nestăvilit când se supără, jucăriile arată ca după acţiunea unei tornade, mănâncă ce vrea şi când vrea, indiferent de eforturile tale de a-l îndruma corect, e o tragedie spălatul pe dinţi, trezitul devreme, orice are legătură cu şcoala, pregătitul lecţiilor? Se răzbună pe pisoiul, căţelul, sora, fratele, bunica, bunicul la cea mai mică apostrofare?
Ai obosit? Capitulezi? Nu Încă? Nici nu trebuie! Copilul tău este un copil special care are nevoie de atenţie specială, are nevoie de ingrijire specială, iar rezultatul final, în timp, te asigur, este uluitor! Copilul tău hiperactiv are talente neobişnuite care tind să iasă la iveală. Lupta sa cu sine si cu tine este dificilă deopotrivă pentru el şi pentru tine, dar veţi izbăndi! Deznodamantul poate fi eminamente pozitiv! – călăuzit de răbdarea, talentul tău educativ, înţelegerea si iubirea ta!
ABC-ul hiperactivităţii
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil (ADHD) este termenul recent încetăţenit în literatura de specialitate pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atât a copiilor, cât şi a adulţilor, compusă din deficite de susţinere a atenţiei, controlul impulsului şi reglarea nivelului de activitate la cerinţele situaţionale.
Majoritatea parinţilor acestor copii se simt singuri, crezând că problemele pe care ei şi copiii lor le trăiesc sunt unice. În special mamele cu copii hiperactivi se simt înstrăinate de alţi părinţi, dezvoltând sentimente de neîncredere în propriile aptitudini parentale şi pierzându-şi speranţa în privinţa posibilităţilor de ameliorare a situaţiei. Aceşti copii, din pricina inerentei lor mobilităţi, excitabilităţi, exuberanţe, nerăbdare şi neatenţie, pot transforma cea mai obişnuită familie sau clasă de şcoală într-o situaţie problemă.
În aceeaşi ordine de idei, mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară, lumea în care trebuie să se integreze pentru a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului. Astfel, un copil care creşte alături de părinţi anxioşi va fi la fel când se va afla faţă în faţă cu noutatea. Tot astfel, un copil provenit din părinţi neglijenţi, va fi lipsit de susţinerea şi organizarea de care are nevoie pentru a se simţi în siguranţă. Nerăbdarea părintelui, impulsivitatea, neînţelegerea, rigiditatea, supraprotecţia, agresivitatea verbală sau/şi fizică e.t.c, sunt cutume de comportament parental care pot influenţa negativ simptomatologia copilului diagnosticat cu ADHD.
În majoritatea ţărilor europene, copiii cu ADHD sunt incluşi în programe speciale de asistenţă medicală, psihologică şi psihopedagogică ce vizează pregătirea lor şi a persoanelor care se ocupă de educaţia lor (părinţi, pediatri, educatori, profesori e.t.c) pentru a face faţă cu succes problemelor cu care se confruntă.
Ce anume influenţează şi cum ADHD? Ce este greşit în atitudinea sau comportamentul părintelui în relaţia cu copilul “problemă” şi ce strategii comportamentale se cer aplicate pentru a îmbunătăţi aceste obişnuinţe comportamentale parentale, şi implicit această relaţie: părinte-copil reactiv. Cum pot gestiona părinţii momentele tensionate care se crează atunci când cerinţele sale de adult intră în conflict cu nevoile şi aşteptările copilului, nevoi şi aşteptări neexprimate corect şi transpuse inerent în comportamente problematice.
Trăirile copilului sunt net amplificate de mediul extern , undeva pe drumul parcurs între lumea interioară şi tot ce se întâmplă în afară, legătura cu sine se disipă, acest fapt afectând echilibrul copilului, obligandu-l la nivel inconştient să declanşeze acţiuni de apărare: se apără pe sine de sine, se apără pe sine de agresiunile exterioare venite sub forma nemulţumirii adultului, a judecătii morale emise de acesta, a reproşurilor, a lipsei de afecţiune, sau a afectiunii greşit împărtăşite e.t.c. . Se apără pe sine de tot ceea ce nu înţelege, de tot ceea ce nu poate exprima sau comunica, de tot ceea ce nu poate accepta sau controla.
Sunt copilul tau cu personalitate
Empatizând cu copilul hiperactiv, putem deduce cauzele comportamentului său nestăvilit. Hiperkinetismul poate fi determinat de neliniştea şi agitaţia interioară, de lipsa controlului emoţiilor, de fuga sa de lumea interioară si de conflictele create în ea; comportamentul antisocial poate fi o reflexie a neîmpăcării cu sine, o modalitate constrânsă de împrejurări, de a cere ajutor, de a capta atenţia şi întelegerea necondiţionată a adultului. Deficitul de atenţie poate exprima o carenţă afectivă majoră, un conflict interior nerezolvat, o preocupare blocată la nivel emoţional, un efect al abuzului psihic sau al maltratării e.t.c. .
Aceşti copii au personalităţi puternice (chiar şi cei timizi), sunt pătimaşi şi încăpăţânaţi, trăiesc emoţii intense, nefiind, însă, capabili sa-şi controleze tumultul acestor emoţii, pozitive sau negative. Se opun oricărei forme de control, sunt egocentrici, egoişti, sau doar trişti, descumpăniţi, sunt impulsivi, colerici (emoţiile sunt maxime), manipulativi (o latură a inteligenţei lor emoţionale neprelucrate, needucate); intervin în discuţiile adulţilor pentru că ei în mod firesc, nu împart lumea în copii şi adulţi – găsesc de cuviinţă că au dreptul la replică.
Raţional, dar si ca trăire lăuntrică, ei se simt oameni mari, cu gândire sau viziune asupra vieţii proprie, independentă de cea a adulţilor, iar tratamentul “clasic” aplicat de aceştia din urmă ii fac să se simtă neînţeleşi, abuzaţi, încorsetaţi, cu atât mai rău ca şi experienţă directă, trăită perpetuu, se simt prizonieri în propriul corp, prizonieri ai directivelor parentale, ai normelor si regulilor impuse de persoanele adulte cu care interacţionează. Aceşti copii se simt şi cred proprii “stăpâni”, cu tot ceea ce derivă din asta, şi tot ceea ce vine din exterior pentru a le dărma această percepţie declanşează reacţii de respingere şi de apărare.
La 2 ani, Nichita, se comporta neobişnuit când vedea pe stradă un alt copil ţinut de mână de părinte: alerga spre cei doi ţipând la adult sa-i dea copilului libertate, adică să nu mai fie ţinut de mână (« – Dă-i dlumu, dă-i dlumu ») şi trăgându-l spre sine pe micuţ. Refuza să fie ţinut de mână, refuza anumite poziţii în braţe care ii ingradeau privirea de ansamblu e.t.c. .
Am nevoie de atenţia ta
Prin natura a ceea ce simt, trăiesc, gândesc, percep, doresc, copiii hiperactivi şi opoziţionali pretind indirect o atenţie sporită, o educaţie diferită de a majorităţii, o atitudine mult înbunătăţită din partea adulţilor, mai apropiată nevoilor sale speciale.
Educaţia acestor copii trebuie să se facă pe principii echitabile, în spirit de respect, de angajare “democratică” în cerinţe şi răspuns la cerinţe, şi nu în ultimul rând, să se axeze pe îndrumare emoţională, pe comunicare emoţională.
Părinţii nu ştiu cum să reacţioneze şi ce comportament să adopte în ceea ce priveşte copilul hiperactiv. De regulă, experimentează întreaga gamă de comportamente dezirabile sau indezirabile. Nimic nu pare să funcţioneze şi asta deoarece trecerea de la un comportament corect la altul incorect şi invers nu face decât să accentueze conflictul intern al copilului şi să genereze agravarea problemelor sale de comportament. Soluţia ar fi să se insiste pe o atitudine pozitivă constantă, cu răbdare şi înţelegere, fără a avea în faţă scopul explicit, motivator al acesteia: “ma port astfel cu copilul meu pentru că, poate doar aşa voi vedea rezultate, dacă se poate, imediate şi de durată; până la urmă o să iasă ceva bun din el, dacă nu, tot chinul meu ca părinte a fost în zadar.” Motivaţia trebuie să vină de la un nivel mult mai profund: dragostea necondiţionată, capacitatea de a te pune în pielea copilului, de a-i înţelege în mod plenar reactivitatea, în speţă, trăirile care o generează, puterea de a observa esenţa a ceea ce este acel copil, partea lui bună, gesturile de iertare pe care le face e.t.c. .
Fii intelegator, eu nu sunt ca tine
Educaţia emoţională a părintelui este prioritară. Această educaţie poate veni sub forma lecturării unor materiale de specialitate, cărţi, articole, a consilierii de specialitate, participarea la work-shop-uri e.t.c. . Astfel, părinţii vor învăţa să aplice aceste principii în educaţia copiilor lor, hiperactivi sa nu. Intuiţia, creativitatea, din nou empatia, sunt coordonate ale inteligenţei emoţionale. Controlul emoţiilor înseamnă şi controlul activităţii chimice a creierului, deci o reechilibare la nivelul atenţiei, al motricităţii sau al impulsivităţii.
La nivel de chimie neuronală, secreţia hormonilor răspunzători de hiperactivitate, de agresivitate sau impulsivitate este un indice cauzal care nu poate fi ignorat, cel puţin atunci când adoptăm, din perspectiva părintelui sau a învăţătorului, o atitudine sau alta, mai mult sau mai puţin constructivă în relaţia cu copilul. În condiţiile date, soluţia la îndemână sunt medicamentele prescrise de psihiatri, însă, de ce n-am cauta şi n-am împărtăşi cu părinţii soluţii alternative care sa contracareze aceste disfuncţii ale substanţelor neurotransmiţătoare.
Practicarea unui sport care să echilibreze energia aceasta teribilă a copilului hiperactiv, cum ar fi AIKIDO, un sport defensiv de arte marţiale destinat trupului, dar şi minţii, care are ca bază identificarea energiei interne, canalizarea ei către controlul motricităţii, focalizarea energiei, transformarea sau sublimarea ei. Problema care derivă din această soluţie rămâne pentru început răbdarea şi talentul antrenorului/sensei-ului de a interacţiona cu copilul indărătnic şi neascultător, altfel orice iniţiativă este destinată eşecului; copilul opoziţional refuză autoritatea, se plictiseşte repede, repetarea unor posturi şi tehnici devine corvoadă, îl oboseşte, iar disciplina impusă o povară de care se va debarasa foarte repede .
Cănd tata nu este lângă mine
Absenţa tatălui din viaţa copilului pare să influenţeze negativ simptomatologia hiperactivă. Ar fi fost interesant să aflăm ce gandesc şi cum percep copiii această lipsă a tatălui, mai ales la această vârstă, când se simte nevoia modelului patern. Însă ne putem imagina sau îi putem întreba direct.
Studiile arată că taţii îşi petrec foarte puţin timp cu copiii lor; vin acasă obosiţi sau prea preocupaţi de evenimentele de peste zi, aşa încât nu mai consideră necesară interacţiunea cu copilul; lasă această responsabilitate în grija mamelor. În special taţii copiilor hiperactivi sau opoziţionali care au o ocupaţie care necesită efort intelectual, par să ocolească dialogul direct, legătura afectivă directă; cauza acestei atitudini ar putea fi aceea că nu pot să se împace cu ideea comportamentului problematic al copilului, pentru că acest lucru ar presupune recunoaşterea unei probleme cu care nu doresc să se confrunte, cel puţin până în perioada preadolescenţei sau a adolescenţei. Pentru aceşti taţi ori copilul nu are nici o problemă, ori aşteptările le sunt atât de mari, încât le este ruşine cu copiii lor, ruşine conştientizată sau nu şi în acest caz aleg varianta noninteracţiunii; în condiţiile date, copilul simte lipsa tatălui, este frustrat de această lipsă, consideră că nu este iubit, sau că nu merită să fie iubit si de aici un lanţ întreg de reacţii, cele mai multe de furie.
Furia copilului hiperactiv nu este altceva decât reprimarea mâniei şi a fricii, în asemenea măsură încât cele două energii emoţionale se contopesc şi produc o stare necontrolată / incontrolabilă, lipsită de conştiinţă emoţională şi separată de intervenţia emoţională. Furia este elementul principal al hiperactivităţii şi opoziţiei. La nivelul acestei furii merită intervenit. Există felurite moduri de management al furiei, însă foarte rar aceste tehnici au sorţi de izbândă în ceea ce priveşte copilul “problemă”. Acţionând la nivel de efect, nu îndepărtezi cauză. Activarea emoţionalităţii negative are repercursiuni majore şi de lungă durată asupra copilului, are puterea de a întări comportamentele problematice.
Cum vreau să te comporţi cu mine
În linii mari, în situaţiile în care copilul a încălcat linia acceptului parental, părinţii sunt sfătuiţi să adopte acel comportament dezirabil menit să atenueze tensiunea sau efectul acţiunilor nedorite ale copilului, sau să le preîntâmpine.
Ca atare, este bine să:
– arătăm copilului ce apreciem la el sau să-l lăudăm dacă credem că a făcut ceva bine; să notăm seara ce a mers bine peste zi: jurnalul experienţelor pozitive de peste zi; să vorbim cu copilul despre experienţele pozitive din cursul zilei;
– luăm parte la jocul copilului; copilul decide când şi cum se joacă; în timpul jocului nu este indicat să spunem copilului ce să facă;
– lăudăm copilul ocazional şi să-i spunem ceva care să-l bucure;
– formulăm o cerinţă numai dacă suntem dispuşi să o impunem; să avem grijă ca atunci când o formulăm copilul să fie atent; cerinţa trebuie să sune clar şi nu ca o rugăminte; să verificăm întotdeauna îndeplinirea acesteia;
– lăudăm copilul dacă respectă regulile şi cerinţele; să aplicăm consecinţele fireşti când copilul nu respectă cerinţele/regulile; să dăm copilului şansa să se exprime în ceea ce priveşte încălcarea unor reguli, de asemenea şi atunci când comportamentul problematic persistă; să nu purtăm discuţii îndelungate cu copilul;
– dedicăm în fiecare zi un anumit timp copilului; să-i spunem copilului când dorim să facem ceva fără să ne deranjeze; să stabilim împreună cu el ce ar putea face în acest timp;
– laudăm copilul dacă în situaţii critice nu reacţionează cu accese de furie; să ducem copilul într-un loc în care se poate linişti; să avem grijă ca accesele de furie să nu aibă consecinţe pozitive pentru copil;
– gândim cum să ne împărţim afecţiunea între copii;
– vorbim cu copiii despre certurile lor şi despre cauzele acestora; să acordăm copilului “problemă” mai multă atenţie pozitivă; să discutăm cu ambii copii regulile de rezolvare a conflictelor;
– încurajăm copiii să dezvolte soluţii alternative ( “ce ai mai fi putut face în situaţia asta?”); să nu evaluăm imediat alternativa ca fiind bună sau rea ci să lăsăm copilul să aprecieze singur soluţiile (“ce s-ar fi întâmplat dacă …?”);
– căutăm formule creative de recompensare a copilului: “şarpele meu de puncte”, plăcuţa cu “nu deranjaţi”, “concursul pentru emoticoni/feţe zâmbitoare (10 jetoane cu feţe zâmbitoare sau triste; “eu am voie să schimb feţele câştigate în …”); “planul meu de puncte pentru temele de acasă ( “obţin pentru fiecare temă pe care părinţii mei o pareciază cel puţin cu suficient un punct; dacă rezolv tema în timpul indicat obţin un punct în plus”) e.t.c.
Ajută-mă să îţi arăt cine sunt
Aminteam la începutul articolului de talentele nebănuite ale copilului hiperactiv. Reluând o idee subliniată anterior, pot afirma cu certitudine că existenţa langa copilul hiperactiv poate fi fascinanta, deopotrivă frumoasă, dacă renunţăm la educaţia clasică, coonservatoare şi convenţională şi abordăm în relaţia cu el o atitudine nonconformistă, creativă, bazată pe principiile inteligenţei emotionale (empatie, altruism, intuiţie, intelegere, creativitate, compasiune, reglaj emoţional, întărire pozitivă, critică constructivă, comunicare e.t.c.). Copilul tău are calitaţi emoţionale şi sociale deosebite, chiar dacă acum arată contrariul. Chiar şi în cel mai timid şi stangaci copil hiperactiv se ascunde un lider. Hipersensibilitatea sa, senzitivismul său vor fi pavăze ale existentei sale viitoare, baza preocupărilor sale viitoare. Poate deveni un talentat pictor, sau un IT-ist de excepţie, un cantăret de renume sau un lider spiritual, un scriitor talentat, un medic chirurg de marca, un inventator, un deschizător de drumuri, un lider necontestat în tot ceea ce işi va propune să facă începând cu anii maturităţii. Trebuie doar să-i acordăm şansa să se împace cu sine şi cu lumea, să recapete echilibrul emoţional şi afectiv, să se regăseasca în sine şi prin sine. Sugestia mea: să inversam rolurile si să invătăm noi de la aceşti copii; ceea ce vom descoperi este in mod real o comoară nebănuită şi cu atât mai pretioasă.
Dana Dumitrache (Revista Felicia, 2007)
