Cu sufletul ranit in palme.

Trauma si stresul posttraumatic.

Tresari la cel mai mic zgomot, transpiri abundent, esti insomniac, esti detasat afectiv si/sau emotional de cei apropiati tie, iti iei 1001 masuri de protectie, esti irascibil, furios, sau/si  agresiv, poate compulsiv, visele iti sunt populate de cosmaruri, pentru tine bucuria este un concept sterp, traiesti mental un eveniment trecut printr-un amalgam de ganduri, reprezentari si imagini, sau, dimpotriva, nu-ti mai amintesti un anumit eveniment sau o anumita perioada legata de trecutul tau etc.

Ce se intampla cu tine? Cine mai esti sau cine nu mai esti?

Nea Marin este acum un Suflet de lumina. L-am cunoscut indeaproape in copilarie si adolescenta. Mergea pe strada, abatut, aplecat de poveri, dar zambea vietii si oamenilor. Ochii, insa, ochii erau un rug, o valvataie de plans neostoit. Ochii aceia ai lui m-au fascinat pentru ca purtau, parca,  in ei, suferinta intregii planete. Un om bun, agatat de un viciu: rachiul. In tinerete cunoscuse o fata, focoasa, frumoasa. A luat-o de nevasta, apoi  viata l-a aruncat in vria unui razboi in care nimeni nu invinge. Toti sunt invinsi. Prin trauma, transmisa de la o generatie la alta.

Intr-o zi nevasta l-a vazut pasind, numarand un pas, apoi altul, peste camp. Pasea ca un automat prin glod, in drum spre ceea ce stia ca este o casa. Casa lui. Sleit de puteri, imbatranit, plin de paduchi, fara viata in suflet. Neom. Mersese zeci de km prin soare si ploaie, fara mancare, fara apa. Razboiul  se sfarsise. Razboiul se prelungise …  in existenta lui: ii zburatacise tihna si ii luase mintea. Razboiul il tinea in continuare prizonier; razboiul  il impiedica sa traiasca. Treceau lunile, treceau anii si el isi traia umbra care fusese odata. Plangea mult, isi ineca amarul in rachiul facut in casa, privea ore in sir in golul din fata lui si din minte. Tipa in somn. Nevasta il boscorodea, istovita de grijile casei si de copii.

Avea 70 de ani cand si-a povestit experienta acelui razboi, sortit lui, in fata  copiilor adunati in careul scolii, la inceput de septembrie, la inceputul anilor ‘80. Si-a impartasit cu noi cea mai apriga experienta prin care poate trece un om intr-o viata. Am plans toti. Am plans pentru Biserica din care suroia sangele celor nevinovati, prinsi intre focurile automatelor. Am plans pentru frigul si foamea indurate, pentru vietile luate pentru ca el  sa supravietuiasca, pentru viscerele imprastiate peste oameni si campuri, pentru urletele celor raniti, pentru lacrimile celui invins, prin trauma. Omul din fata noastra. A plans si el la mai bine de 60 de ani de la experienta aceea. A plans cu acelasi amar si cu aceeasi jale. Invatase sa traiasca, cumva, cu sufletul zdrobit, urmarit de fantome, reale sau plasmuite de minte.

Flori este victima abuzurilor de tot felul. Mai intai a fost abuzata emotional si fizic de mama (autoritate exigenta, despotica), apoi de iubitul ei, apoi … de proxenetul ei. Mama ei o dusese la o firma de “impresariat artistic” ca sa “danseze” in Grecia. Motivul: sa scape de iubitul abuziv. O bataie crunta a fost finalul unei sarcini avansate. Acum, continua existenta incarcata de abuzuri. Unul dintre abuzuri fiind si adictie: drogul. Se drogheaza de multi ani. Cum altfel sa “uite” de siluirile in grup, de bataile proxenetilor sau ale clientilor?  Cum sa uite tragediile care i-au “pavoazat” existenta pana acum? Dar nu uita. Drogul le face si mai prezente si chinul este omniprezent. Bantuie strazile pentru ca este insomniaca, oricum. Nu a invatat inca sa se protejeze de pericolele strazii. Uita de sine. S-a abandonat, s-a negat pe sine si nu se va opri decat atunci cand opera autodistrugerii va fi completa. Tresare la cel mai mic zgomot. Privirea e goala. Vorbeste tern despre tragediile ei. Parca le-ar fi trait altcineva. Iese pe strada pentru ca “oricum nu merita altceva”. Cineva si … toti i-au tot spus ca nu merita. Sau ca … merita tot ceea ce i se intampla rau. Binele nu exista in schema ei de viata. Binele, nu exista, oricum. De ce ar exista? Si-ar fi dorit sa vina in terapie, dar a invins „nedorinta” de viata. Si drogul, care intretine amorteala si negarea vietii. Cine e ea? Un “ nimic”. Umbra. Oamenii pe care i-a atras in viata ei au avut grija sa-I adanceasca trauma. E de mirare ca supravietuieste. Inca. A ales sa fie VICTIMA. Victimele isi gasesc tortionarii.

In copilarie am asistat “in direct” la accidentarea mortala a unui catel. O masina a trecut cu rotile peste el. Scheunatul acela sfasietor de durere, de agonie, m-a urmarit mult timp. Soferul nici macar nu a incetinit. Apoi, alte masini au finalizat scena macabra. Am plans in hohote, ingrozita, terifiata de imaginea acelei  biete fiinte (reactie peritraumatica). Am asociat-o, ulterior, cu toate fiintele neajutorate pe care le-am salvat sau macar am incercat sa le salvez: animale si oameni. Am dezvoltat toata simptomatologia postraumatica. Anxietate, atacuri de panica, insomnie, irascibilitate, plans mult etc. (reactie posttraumatica). Trauma venea pe fondul unor experiente abuzive mai vechi: in satul meu de bastina, oamenii isi maltratau animalele. Nu mananc, cum nu mancam nici in copilarie, carne de miel sau de vita. Plecam de acasa cand se taia o pasare. Salvam orice animal suferind care imi iesea in cale. Uneori bagandu-ma pe mine in fata furcoiului sau a … parului care lovea animalul. Acum, ma multumesc cu adoptia unui  … pisoi. Unic.

Trauma aceasta s-a vindecat prin iubirea de viata si de oameni, prin acceptarea realitatii vietii: exista bine asa cum exista si rau. S-a vindecat si prin introiectarea notiunii de moarte, dar si prin acceptarea cruzimii. In spatele cruzimii se ascunde, de regula, o frica. Sau un … beneficiu. Poti alege sa fii calau.

Exista traume cauzate de o singura experienta care se manifesta pe termen scurt (accidente de munca sau de circulatie grave, violente de natura infractionala – talharie, viol, catastrofe naturale – cutremur, inundatii, avalanse) si traume repetitive, experiente repetitive, prelungite in timp – luni sau ani (tortura, prizonierat, razboi, experiente de maltratare si abuzare sexuala si fizica).

Trauma se va instala si daca ai fost martor la experiente dureroase, cum a fost si cazul meu. Cazul parintilor care isi vad copiii suferind (accidente, boli incurabile etc), al pompierilor si al agentilor de circulatie care sunt martorii accidentelor soldate cu morti si raniti, soldatii care isi recupereaza camarazii raniti de pe campul de lupta etc. .

Trauma, efectele traumei invalideaza fiinta umana. Stresul posttraumatic vine la pachet cu o simtomatologie pe care am descris-o deja.

NU! Nu amanati sa cereti ajutorul. Nu va bazati doar pe resursele proprii de vindecare. Perioadele de bine aparent, de acalmie, vor fi inlocuite de situatiile de criza, cand anxietatea, agresivitatea, furia, insomniile, flashbackurile, amorteala emotionala si afectiva vor lasa urme in experientele voastre de zi cu zi. Vor adanci sau vor prelungi trauma. Nu amanati dorinta de vindecare, amagindu-va cu acel “imi revin eu” sau cu “cel mai bun psiholog/medic pentru mine sunt eu insami”.

Meritati sa traiti binele in existenta aceasta. Meritati sa fiti iubiti. Meritati sa fiti sanatosi. Viata aceasta merita toata atentia voastra pentru ca va include neconditionat in ea.

Exista acest TIMP pentru vindecare.

Dana Dumitra Dumitrache

Cand tu, taticul meu, nu ai timp pentru mine

Dragi parinti cu inima deschisa, as vrea sa aduc, astazi, in discutie, o problema pe care o constat, din ce in ce mai des, in terapie: rebeliunea/opozitia intalnita, in special, la baieti si, mai ales, in adolescenta.

Sunt multi factori care conduc catre comportamentul adolescentin problematic, unii tin de neurochimia creierului (se petrec multe transformari la nivelul hormonilor din glanda hipofiza si la nivelul neurotransmitatorilor) si nu sunt deloc de ignorat, pentru ca este dificil sa echilibrezi anumiti neurotransmitarori (merg, de regula, in tandem: unul in deficit, altul in exces) care tin de de starea de bine (de multumire de sine, de impacare cu sine), altii sunt stransi legati de comportamentul parental, iar altii de anumiti factori externi sau de anumite traume.

Sunt studii care arata ca, de exemplu, un deficit de calciu si magneziu, din organism, poate  declansa o oarecare doza de agresivitate. De asemenea, junk food-ul, adica alimentatia nesanatoasa, bazata exlusiv pe semipreparate, fast-food etc, poate afecta neurochimia creierului adica, poate incarca organismul cu toxine, care toxine, in lant, dezechilibreaza sistemul hormonal, incarca limfa, ficatul etc.

In terapie, folosesc argumentativ, nevoia unei nutritii corecte naturale&naturiste; nu de multe ori, dupa doar 2-3 saptamani de regim corect si de administrare a unor enzime vitale organismului, dar pe care nu le putem lua din alimentatie, am constatat, impreuna cu parintele, o imbunatire notabila la nivel comportamental si la nivelul starii de spirit al copilului/adolescentului.

Dar, pe langa multitudinea de factori interni si externi care conduc catre agresivitate, astazi va voi vorbi despre ceea ce eu numesc “efectul tata”.

Nichi, este, in acest moment existential, un adolescent intelept si responsabil. In primii sai ani de viata, insa, dezvoltase o agresivitate / opozitie&hiperkinestism greu de acceptat si de indurat de parinti.

Primea atentie afectiva de calitate din partea mamei si a bunicii, dar … nu primea, constant, aceeasi atentie afectiva din partea tatalui. Personalitatea tatalui, judecativa si non-comunicativa (nu avea rabdare sa ii explice si nu credea in capacitatea cognitiva a copilului sau), il frustra pe Nichi, il enerva, pentru ca se simtea vinovat – constient sau nu – si pentru ca se simtea neindreptatit. Oricat si-ar fi dorit, nu putea cuceri reduta „tata”, nu ajungea la inima si la intelegerea lui. Traznaile, cel putin cele cu consecinte distructive, erau pedepsite prin bataie ( cateodata si cu universala metoda punitiva: cureaua):

–          Stii ce te asteapta, Nichita, pentru ce-ai facut? – il intreba tatal.

–          Da, dar  as vrea sa-ti explic!

–          Nu mai ai ce sa-mi explici, ti-am spus de nenumarate ori sa nu mai strici lucrurile, se pare ca nu ai tinut cont de avertismentele mele!

Plangea cateva minute si apoi se linistea (aparent)! A doua zi tipa, batea catelul, jignea un coleg de clasa s.a.m.d. .

Si, nu, nu bataia ii afecta in mod substantial comportamentul, ci absenta afectiva si emotionala a tatalui, din viata sa, coroborata cu critica (neconstructiva) permanenta a acestuia. Tatal, intelectual rasat si cu un job care il obliga sa calatoreasca mult, putea sa stea la PC ore intregi, fara sa-I adreseze baiatului vreun cuvant sau cand comunicau, tatal o facea de la nivelul autoritatii parentale.

Mama incerca sa suplineasca cu dragostea ei si absenta afectiva a tatalui. A fost un drum lung pana la vindecarea abandonului afectiv al lui Nichi, dar … . Dumnezeu i-a calauzit pasii catre impacarea cu sine si cu ceilalti, catre responsabilizare si catre echilibrul emotional si a reusit, astfel, sa-si canalizeze potentialul sau creator urias catre realizarea de sine. Si am ajuns aici, in momentul acesta de adolescenta implinita!

A inteles ca nu este vinovat pentru ca nu este iubit de tatal sau, asa cum ar fi avut nevoie, ca nu este un copil problema, ca viata inseamna si o “absenta”, compensata cu o “prezenta” umana si divina veritabila: mama. A inteles ca, indiferent ce realitate trunchiata proiecteaza asupra sa un adult, el este ceea ce este: un copil care isi asuma responsabil lectiile de viata. A inteles ca merita sa fie iubit, inteles si sprijinit, a inteles ca poate sa ceara ajutor atunci cand se afla in dificultate; sau ca are, pur si simplu, nevoie sa existe cineva langa el, cineva care sa-l inteleaga (sa-I inteleaga inclusiv reactiile impulsive, fara critici) si sa-l asculte. Doar sa-l asculte.

Andrei, are acum 13 ani. Anul trecut a ramas repetent! O trauma pentru el! Mama, protectiva, iubitoare si responsabila, tata – absent afectiv. Calatoreste mult, prin natura serviciului (sofer). Toata copilaria lui, Andrei a auzit de la tata doar etichete care i-au afectat stima de sine, increderea in sine, iubirea de sine: esti prost, tampit, nu esti in stare, numai necazuri imi aduci, o sa ramai repetent! In genere, cam toti adultii importanti din viata lui i-au spus la un moment dat, ca sa-l responsabilizeze scolar: daca nu inveti, o sa ramai repetent. I-au trebuit 6 ani ca sa ajunga in acest punct al vietii sale: repetentia! Si-a asumat, dar si negat critica,  materializand-o in cele din urma; pierduse, pe fondul unui eu imatur, contactul cu realitatea benefica din sine.

Revin la comportamentul tatalui: etichete, epitete, violenta verbala si fizica. Alcool. Mama ii reprosa, pe buna dreptate, tatalui, ca nu ii acorda baiatului, suficienta atentie!

Andrei se apara cum putea de acest mediu viciat de neintelegere si de sabotare a increderii in sine: a inceput sa chiuleasca de la scoala, sa-si petreaca timpul, pana tarziu in noapte, cu copii si adolescenti „rataciti”, din/prin cartier. Are insomnii, atacuri de panica, este reactiv.

Din pacate, n-am avut ocazia sa ii fiu aproape o perioada mai lunga de timp. Imi asum culpa. Dar fiecare are partea sa de responsabilitate. Tata respingea opinia terapeutului, continua sa-si trateze copilul in acelasi mod, indezirabil.

A fost nevoie de o fuga de acasa si de cateva ore petrecute, tremurand, intr-o sectie de politie ! A fost nevoie de interventia divina, in viata acestui copil! A fost ca un raspuns la nevoia mea si a mamei de a reechilibra cumva, acest suflet de OM aflat in impas! Un politist, il voi numi INGER, spre uimirea noastra, a tuturor, l-a luat deoparte pe pe tatal lui Andrei si, in loc sa-i impuie mintea cu ce a facut rau Andrei, i-a spus tatalui doar atat:

–          O sa-l pierdeti definitiv daca veti continua sa-l bateti si sa-l criticati, daca nu o sa-i spuneti macar un cuvant bun! O va lua pe drumul pierzanieiAcum e la cotitura: o ia in jos sau in sus! Acum e jos! Se poate si mai jos si de acolo nu se va mai ridica!

A fost autoritatea in fata careia, tatal lui Andrei a raspuns pozitiv! A inceput sa fie bland cu fiul sau si sa evite sa-l mai judece si sa-l mai critice! Este un inceput! Este primul pas catre vindecarea lui Andrei!

 Parinti frumosi, parinti care ati fost crescuti, poate, in spirit spartan sau in mediu sarac afectiv, in copilaria voastra! Parinti prea ocupati – in zilele astea de restriste, in societatea aceasta nevrotica – parinti stresati, parinti nemultumiti de voi insiva sau de tot si de toate, copiii au nevoie de voi: prin cuvinte de bine, prin exemple oneste despre sine si viata, prin cele doua cuvinte simple: te iubesc! Ai nevoie de mine, pentru ca eu, parintele tau, am nevoie de tine, copilul meu!

Copiii din ziua de astazi au o nevoie uriasa de a fi iubiti ! Au o nevoie uriasa de a fi ascultati, intelesi si motivati sa creasca, asa cum creste un copac, sub ploaie si soare, de la sine! Prin iubire. Fara recompense materiale!

Un copil privat de intelegere si de comunicare, fie aceasta si afectiva, va pretinde, in compensatie, daruri: astazi o ciocolata, maine un Iphone, o tableta sau o masina! Vor confunda iubirea cu posesia, pentru ca in copilarie si adolescenta, atentia afectiva a venit invariabil prin  recompensa materiala.

–          Daca faci asta, iti iau asta! Daca iei un 9, vei primi adisasii pe care ti-i doresti! Daca nu taci, nu-ti mai iau x lucru!

Ce-a facut copilul? A primit surogatul atentiei afective: obiectul achizitionat sau banii din buzunar! Rationamentul lui: deci ma iubeste, daca imi ia acest lucru sau imi da bani! Cu cat nevoia de intelegere/de iubire a fost mai mare, cu atat mai mult s-au intetit cererile!

–          Vreau acum! Nu ma intereseazaimi iei!

Nici un comportament problema nu este de nevindecat, fie ca a gresit tata, fie ca a gresit mama, fie ca a tot gresit copilul!

Greselile pot fi atat de frumoase, daca vor fi transformate in lectii minunate de viata, daca vor fi introiectate/intelese corect si complet! Daca tu copil si tu parinte reveniti pe terenul vindecativ al iubirii autentice, fara asteptari desarte si, daca se poate, fara conditii, dar respectand regulile familiei, cu implicare bidirectionala, cu aceeasi responsabilizare de ambele parti (NU cu imperativul adultului autoritar: tu faci ce iti spun!), va garantez ca v-ati salvat copilul de la o existenta complicata si nefericita. O singura imbratisare nu va sterge frustrarea copilului, nu la inceput, dar cuvantul de bine, incurajarea comportamentelor bune, alte imbratisari si declaratii sincere de iubire, vor ostoi, treptat, vulcanul acesta de deznadejde si de revolta care este copilul neinteles si abandonat afectiv.

Sa nu uitam ca noi, parintii lui, suntem modelele sale de viata! Noi sustinem universul sau existential, uman, social.

Un adult poate sa exprime o nevoie mult mai bine decat un copil respins si stie ca I se va raspunde acelei nevoi. Un copil respins sau abandonat afectiv, va gasi surogate de iubire, in lipsa concreta a comunicarii verbale corecte, asertive. Si va fi nefericit! Si veti fi nefericiti si voi, parintii lui.

IUBITI-VA, ASCULTATI-VA CU INTELEGERE. INVATATI IMPREUNA DESPRE ACEASTA RELATIE DIVINA: PARINTE – COPIL.

http://www.europafm.ro/stiri/bazar/psiholog-dana-dumitrache-ce-rost-au-cadourile-i-recompensele-in-educa-ia-copiilor-efectele-asupra-adolescen-ilor~n70236/

Lectia

Traim vremuri cu mare implicare emotionala. Suntem grabiti, obositi, impulsivi, maniosi, colerici,  rebeli, revoltati, stresati, uitam ansamblul/esentialul, prea centrati fiind pe noi insine si pe problemele pe care le avem de rezolvat;  suntem „curat” abulici, intr-o lume abulica.

Graba aceasta de a face lucruri,  de a incarca timpul intr-o mie de moduri, de a gasi resurse financiare pentru a ne achita creditele lunare, uitand sa mancam, sau mancand prea mult, amanand la nesfarsit sa il intrebam pe celalalt daca ii putem fi util cu ceva, nedorind sa oprim tortura acestui carusel in care ne-am urcat dintr-un prozaic spirit gregar, pune pe noi presiuni prea mari pentru a mai fi constientizate, ne transforma in robotii filmelor de mana a doua a anilor 60’: alexitimici (somatizam inaintea trairii si constientizarii emotiilor), frustrati social (ne intalnim nu sa discutam despre noi insine, ci despre ultimul joc IT, ultima gaselnita in materie de filme, ultima achizitie, ultimul meci huliganic de fotbal, ultima veche si noua inventie a  noastra, fugarii de noi insine), dornici de a castiga bani pentru plata a te miri ce placeri (vizita la Mall, jocurile in sistem, campionatele de poker e.t.c., senzatiile tari ale sporturilor extreme sau ale riscurilor extreme …),  sau pentru implinirea mofturilor noastre generate simtul excesiv al posesiei (ultima casa, plasma din sufragerie, supercombina frigorifica, marca de masina e.t.c.),  din ce in ce mai incapabili de a relationa corect cu noi insine sau cu ceilalti.

Cine sunt cei care ne privesc inmarmuriti, fara posibilitatea de a  discerne binele de mai putin bine? Ati ghicit: COPIII nostri. Cerem muuuuult de la ei! Nefiresc de mult! Ce le dam, in schimb? Ce v-am spus deja. Ii recompensam cand gresesc, ca sa scapam repede de manifestarile lor colerice, avand exemplul repetabil si reinventabil al adultilor de langa ei. Si ii pedepsim cand ne inunda orgoliul. Rezultatul? Batutul din picioare in mijlocul magazinului, urletele de vointa (VREEEEEAU! ACUM!) si putinta (se intampla sa primeasca ce vor) e.t.c. . Sa redau, sintetizat, un dialog dintre doua fetite, de la o gradinita, cum altfel, decat  particulara si dintr-o zona ultracentrala a capitalei?  – Tu, Y, nu imi doresc sa vii la petrecerea mea! Mama ta nu are sacou Prada! sau masina hidramata sau geanta Vitton!;

Horia … .
Horia, baietelul nostru, va implini in curand, un an si doua luni. Traieste si se bucura alaturi de noi, aratandu-ne prin fiecare gest ca are nevoie de atentia noastra, de pupicii, de imbratisarile noastre, de jocurile dintre noi, devenind cu fiecare zi care trece, mai  interesat sa cunoasca, sa invete, si mai ales mai interesat sa primeasca  afectiunea noastra neconditionata!  Stie deja intelesul lui “NU-I VOIE”, dar si semantica lui “HAI, ca POTI”!

In jurul varstei de 7 luni a invatat sa primeasca  pupici – spre recompensa. Nu parea prea entuziasmat de gest, dar se straduia sa arate ca se adapteaza  avalansei noastre de pupaturi pe intervalul “ora” de timp.

Intr-o dimineata, prea preocupata fiind sa rezolv milionul de treburi casnice pana la timpul X, obosita si dupa cateva nopti de nesomn, am ridicat tonul fiul meu. Il apostrofam sa nu se mai miste atat de mult pe scaunul rotativ din fata biroului. Ce cauta acolo dragul de copil si ce (n)a fost in mintea mea devine alta poveste! S-a oprit din joaca si m-a privit. Ati raspuns vreodata privirii (contrariate) unui bebelus? “CE AM FACUT? Isi arcuiesc sprancenele, si isi modifica rictusul gurii, privindu-te cu acel: – “Dar eu te iubesc! Tu ma mai iubesti?”.

Ziua a trecut, a venit ora 21:00 cu momentul nostru ultim de masa, de “vorba reciproca” si de rugaciune de seara, cand spunem Tatal Nostru si multumim Ingerilor.

La final, l-am luat pe Horia in brate, in intentia de a traversa holul dintre cele doua camere. In clipa aceea, dintr-un impuls (poate ca asta isi dorea baietelul meu de la mine, eu nefacand altceva decat sa-i intuiesc/preiau nevoia), l-am rugat pe Horia sa MA IERTE pentru ca de dimineata l-am apostrofat ridicand tonul; i-am mai spus ca nu am nici-un drept sa procedez astfel si cu atat mai mult sa-l fac sa sufere; momentul acela a devenit momentul de neuitat al sufletelor noaste;  Horia s-a aplecat si m-a pupat, sustinandu-mi privirea cu un zambet usor; s-a aplecat si m-a pupat! –  pentru prima data si din proprie initiativa.

Reactia lui a venit inconstient? Categoric nu: a fost o reactie voluntara, un raspuns care m-a pus pe ganduri si de care imi amintesc ori de cate ori repeta gestul, chiar si atunci cand ma vede dupa ce lipsesc 2 ore.

Povestea fetitei autiste

Am intervenit intr-un singur caz in ceea ce priveste tulburarea psihica cunoscuta sub numele de autism. Chiar imi doream, in perioada aceea, sa ajut un astfel de copil. Nu m-am implicat concret mai mult poate si pentru ca am colegi foarte bine pregatiti profesional care se daruiesc (acesta este cuvantul si aleg sa-l subliniez) lucrului cu acesti copii, respectand strategiile terapeutice cunoscute (ABA, terapia prin arta, prin muzica, echitatie, inot cu delfinii e.t.c).

Sunt terapeuti care sustin ca autismul nu este o boala, ci doar un refuz, in parte motivat,  al copilului, de a interrelationa, prea preocupat fiind de lumea sa interioara. Inclin in proportie mare catre aceasta abordare a tulburarii.

Si, pentru ca in ultima vreme am studiat  mult efectele adverse ale vaccinurilor, afirm cu tarie ca exista corelatii stranse (demonstrate ca atare in procese publice in alte tari, publicate in diverse studii) intre vaccin si afectarea neurochimica a creierului copilului. Exista, de asemenea,  modalitati de curatare a organismului copilului de tulpinile/substantele toxice continute in toate tipurile de vaccin, apeland la natura (plante, minerale, nutrienti etc).

Conjunctura …

Sa lucrezi intr-un ONG care are ca scop principal sprijinirea copiilor aflati in suferinta nu este deloc usor. Sa asculti dramele teribile ale acestor oameni (vorbim despre suferinta fizica si psihica a copilului) este o incercare si mai teribila! Sa reusesti sa-I ajuti iti rezerva o bucurie fara margini! Cu atat mai mult cu cat efortul de a-I ajuta este colectiv.

Colaborarea mea cu aceasta Fundatie cunoscuta s-a produs pe fondul unui cumul de functii, preocuparea profesionala principala fiind aceea de coordonator al unui compartiment de creatie dintr-o televiziune nationala. Printre 1000 de lucruri pe care le aveam de rezolvat pentru “de sine statatorul” nostru compartiment de promovare on-air, raspundeam si apelurilor venite pe fundatie, rezervandu-mi cateva ore pe zi si pentru activitatea – asumata constiincios – de psiholog al fundatiei, daca nu se intampla sa fiu plecata la diferite filmari. Oricum, reuseam cumva sa fac fata fiecarei zile de lucru (uneori consiilind cate o ora, prin telefon, oriunde ma aflam si orice altceva as fi avut de rezolvat in acel moment), chiar daca la finalul acesteia nu mai eram capabila sa vad sau sa ascult pe nimeni.

Telefonul Fundatiei …

Intr-o zi, spre pranz, suna telefonul Fundatiei, raspund; la celalalt capat al firului aud o voce timida de femeie. Imi spune ca este mama unei fetite autiste si ca se afla la capatul puterilor din punct de vedere financiar, dar si personal. Au facut imprumuturi bancare ca sa-I poata asigura fetitei sprijinul terapeutic specializat, intr-un centru de asistenta sociala aflat la cativa km de localitatea de bastina. Familia avea 2 copii: Flori, copila noastra, in varsta de 7 ani si un fratior mai mare cu ~ 4 ani. Practic, traiau dintr-un venit lunar de 1000 RON, minus ratele la banca. Flori, purta un aparat auditiv si din pricina aceasta venea  periodic la control, in Bucuresti, la Spitalul Panduri.

Mamica dorea sa fie ajutata fianciar de Fundatie. Din pacate, banii sunt putini si de regula, pleaca la copii bolnavi grav, pentru tratamente de specialitate in clinici din afara tarii. Era exclus sa obtin un astfel de ajutor pentru Florentina. I-am comunicat neputinta (motivele reale) de a o sprijini in sensul acesta.

Autoagresivitatea copilului autist.

Am vorbit, telefonic, pe indelete. Doamna O. si-a deschis sufletul si asa am putut contura povestea Florentinei si a familiei sale.

Ce o speria pe mamica? Agresivitatea indreptata spre sine a copilei. Flori, in crizele ei nervoase, se lovea, de cele mai multe ori, suficient de tare incat sa se raneasca. Apareau din te miri ce, de cele mai multe ori, fara un motiv aparent. Nu suporta pisicile si le chinuia daca se intampla sa prinda vreuna; dar ceea ce era aproape neverosimil – ca si simtomatologie –  si in aceeasi masura ingrijorator: suferea de insomnie;  in timpul perioadelor prelungite de nesomn urla si, la fel, se lovea. Mamica incercase diverse metode de rezolvare a problemei: ceai sedativ, cu efect de linistire, mangaiatul, leganatul, incercase sa-I citeasca povesti (daca se aseza langa ea sa-I citeasca, incepea sa tipe si mai tare), consultase psihologi si pediatri; psihologii o trimiteau la psihiatri, iar pediatri la psihologi.Comportamentul fratelui in relatie cu sora  era preponderent protectiv. F o proteja si isi rezerva timp sa se joace cu ea. Daca refuza implicarea in joc, Flori se lovea si  urla. Ambii parinti erau epuizati fizic si psihic, dar erau impreuna. De regula, cand relatia de cuplu este supusa multa vreme la un astfel de stres, are toate sansele sa se destrame.

Acorda crezare  intuitiei .

In aproape toate cazurile de interventie terapeutica ma folosesc de intuitie (sa-I spunem: deschidere sufleteasca), inaintea aplicarii oricaror strategii/metode de lucru. Este nevoie de exersare si de incredere ca poti sa tii cont de acea parte a constiintei tale care vede clar si simte la fel. Sunt flash-uri ale solutiilor. Le avem mai tot timpul, dar omitem sa tinem cont de ele. Stim ca am prevazut un lucru/ intuit, abia dupa ce acesta se intampla intocmai. Lumea ar fi mai buna sau mai putin complicata daca omul, fiinta aceasta bibeda si “rationala” ar invata sa tina cont de ceea ce ii spune sau ii arata inima, sufletul, constiinta treaza e.t.c., la o adica, nu are importanta cum denumim notiunea de intuitie. Revenind la Flori si povestea ei, nu pot spune NU  copilului care sufera! Si nici nu cred in coincidente. Intamplarea are un rol important in viata noastra. Nu putea fi intamplator nici apelul acestei mame. Acceptam, pe masura ce ii ascultam  povestea ca, intr-un fel sau altul, voi avea un rol si in viata  fetitei ei care striga, in modul sau extrem, dupa ajutor! Mai mult decat mai aveau putere sa o faca parintii ei.

Abordarea iesita din canoane  a tulburarii de tip autist.

Am intrebat-o care a fost starea ei sufleteasca in perioada preconceptie, conceptie, sarcina si postsarcina. Plina de suferinta si de lipsuri. N-am insistat asupra acelor aspecte din viata ei, insa cred ca multe din suferintele sale de atunci aveau legatura cu o stare psihica negativa anterioara casniciei. Ce a gandit in intervalul de timp mentionat: nimic bun, prea prinsa fiind in sentimentul de nefericire. Sarcina a venit pe neasteptate, intr-un moment deloc potrivit.

I-am spus mamicii sa ma asculte cu atentie si sa nu se indoiasca de  ceea ce  va urma sa o rog sa faca. Sa uite tot ce a invatat despre fetita ei si despre problema cu care se confrunta aceasta. Sa-si limpezeasca mintea si sa ma asculte cu inima ei de MAMA.

Esential era ca ea sa creada in fetita ei si in capacitatea acesteia de a se deschide, in pofida a ceea ce mentioneaza teoriile de specialitate.

Mama a avut de facut doua lucruri simple: sa se culce langa fetita ei, sa o imbratiseze, chiar daca aceasta va protesta vehement si sa inceapa sa-I cante. Orice melodie i-ar fi venit sa minte, pe aceea sa i-o fredoneze in surdina. Sa faca acest experiment cateva seri la rand, daca va fi nevoie, pana cand protestele Florentinei vor fi mai putin violente. Flori trebuia sa-I simta bataile inimii si caldura trupului mamei, si sa devina constienta de senzatiile imperceptibile creeate de fredonarea unei melodii.

Apoi, partea teoretic, cea mai dificila, sa inceapa sa-I vorbeasca, la culcare,  in cuvinte simple, dar fara ocolisuri, tot incet, aproape soptind cuvintele, despre viata ei, dinainte sa o nasca Flori, dar si ceea ce a simtit si ceea ce a trait dupa nasterea fetitei.  – “Dar credeti ca o sa ma asculte? Nu cred ca va fi in stare sa ma suporte nici macar o clipa! Este chinuitor pentru o mama, dar aceasta este realitatea.” ; – Da, cu siguranta, va invata sa va asculte; nu uitati ca v-am rugat sa uitati tot ceea ce a-ti auzit sau a-ti citit despre aceasta afectiune, sa uitati, de asemenea si toata experienta anterioara traita alaturi de copilul dumneavoastra autist. Increderea, iubirea sau  credinta cu care va veti aseza si cu care va veti imbratisa fetita inainte de culcare, si care va trebui sa fie continuta in ceea ce ii veti povesti, sunt VITALE pentru obtinerea unui feedback hotarator si relativ vindecator.” – “Sa-I povestesc despre  ceea ce am trait si despre ceea ce am simtit?” – “La fel de important este sa-I povestiti si despre ceea ce a-ti simtit in momentele diferite din viata dumneavoastra”.

Deznodamantul.

Am fost cu adevarat FERICITA cand mama mi-a povestit, tot telefonic, urmarea punerii in practica a  planului nostru de lucru.

Flori a protestat tipand si lovindu-se, ca de obicei, doar  in prima seara, dar a adormit o ora mai tarziu; a doua seara a devenit atenta la melodiile fredonate de mamica ei. Aceasta n-a mai avut rabdare si a inceput sa-I vorbeasca despre viata sa din a doua seara. Va puteti iamgina mirarea uimirea femeii cand a  devenit martora reactiei pozitive ale fiicei ei la ceea ce pana mai ieri parea de neconceput: sa o asculte cu atentie jumatate de ora, fara sa urle, fara sa tipe, fara sa-si prelungeasaca insomnia nocturna. Eu insa-mi m-am mirat de feedback-ul atat de puternic al fetitei.

–          Doamna Dana, am inceput sa-I citesc povesti scurte! Doamna Dana, Flori a acceptat sa-I citesc povesti. Acum doarme muuuult mai linistit! … Doamna Dana, astazi a venit la mine sa-mi ceara mancare! Imi arata farfuria ca vrea sa manance! Doamna Dana .. “

Nu-mi doresc sa teoretizez foarte mult diversele aspecte ale problemelor fiecarui caz in parte. Empiric vorbind, argumentele de specialitate nu tin loc de terapie. Invatam mai mult din experienta relatata si din ceea ce trezeste aceasta la nivel emotional, decat din expunerea in termeni specializati a unui caz sau altul. Cuvantul in sine vindeca, prin emotia pe care o genereaza.

Am avut ocazia sa o intalnesc personal pe Flori, cateva saptamani mai tarziu, cand a venit in Bucuresti la un control ORL. Stransesem pentru ea cativa banuti (si-a achitat cu acesti bani un imprumut) si cateva jucarii, parte de la colegiu de serviciu, parte de la Rita Muresan. Retin gestul ei compulsiv de a-I lua tatalui tigara din gura si de a o arunca pe jos. Nu-I explicase nimeni ca ar fi nociv acest obicei, dar prin cine stie ce resort cognitiv si intuitiv,  Flori atribuia constient tigarii un continut negativ care nu putea fi tolerat. Pentru ca acest comportament se manifesta doar cand era dusa la gura tigara si nu cu alt obiect asemenator. S-a comportat normal, cerand mai mult atentia tatalui, decat pe cea a mamei si sustinand cateva clipe privirea adultilor. A ales dintre jucarii o morisca de vant, daca imi amintesc bine.

As vrea sa inchei cu un indemn: vorbiti cu cei mici la stat si mari la sfat (inainte sa se nasca si dupa) si ceea ce va bucura si ceea ce va supara. Este mai usor pentru ei sa perceapa si sa introiecteze o exsperienta negativa daca cineva i-a vorbit despre aceasta.

Senzitivitatea copiilor, ca si emotionalitatea lor  este de 10 ori mai puternica decat a adultului si ceea ce pe noi abia daca ne atinge, pe ei ii doboara. Energia pe care o generam in perioadele noastre de neputinta, frustrare, suparare sau teama este preluata si in parte somatizata de copii; mai mult,  daca acestia nu inteleg cognitiv si nu accepta emotional cauza care sta la baza starii sufletesti si mentale ale adultului din viata sa ,  o pot transfera asupra lor insisi, cu alte cuvinte se vor simti  culpabili direct sau indirect de starea mentala sau emotionala a parintelui. Pot, de asemenea sa nu poata introiecta corect si deplin situatia creata (tristetea sau resentimentele adultului) si sa devina nervos, plangacios, sa viseze urat, sa devina intolerant cu sine si cu ceilalti e.t.c. .

Copiii ne pot surprinde oricand cu rationamentele lor uimitoare, rationamente care, de regula frizeaza clarviziunea inteleptului si raspunde logicii pure. Ne pot surprinde si cu gesturile lor extraordinare, incarcate de afectiune si/sau compasiune, semn ca au inteles dincolo de tagada ceea ce noi am dorit sa le comunicam.

Copilul meu extrasenzitiv.

Am hotarat sa abordez un subiect delicat: senzitivitatea si extrasenzitivitatea copilului. Am intalnit, de-a lungul acestei existente, cativa copii care pastreaza amintiri despre lumi neterestre (extraterestre, extradimensionale), vorbesc cu prieteni „imaginari” sau adopta, in relatia cu mediul, un comportament neobisnuit, straniu pentru restul semenilor. Disimuleaza, deseori, ceea ce traiesc pentru ca nu indraznesc sa vorbeasca despre experientele lor.

Unii dintre ei au ajuns, prin vointa parintilor, la psihiatru, altii, odata cu constrangerile culturale si sociale, au ales sa se inchida in ei si sa nu mai comunice despre particularitatile speciale ale fiintei lor, iar altii, privilegiatii, au continuat sa afirme cu onestitate si inocenta realitatea traita si experimentata constant de ei. Ce facem daca avem un copil care vorbeste despre planeta rosie sau planeta albastra (alta, fara caracteristicile cosmice ale Terrei), despre prietenii lui de lumina, sau despre viata sa de sub … pamant? Sufera acesti copii de o tulburare psihica? Frizeaza, prin aceste „halucinatii”, tiparele psihice ale schizoidului? Extragem copilul din realitatea sa „imaginara” sau il ducem la primul psihiatru iesit in cale? Ce face psihiatrul? Urmeaza un protocol: face anamneza (istoricul copilului), ia in calcul simptomatologia, poate opta pentru un test proiectiv sau pentru alt instrument clinic de diagnoza, pune un diagnostic initial, care diagnostic trebuie sa se pastreze timp de minim 6 luni de zile, si impune un tratament psihiatric (antipsihotic).

Ce-as face eu? Ce am facut deja: am crezut, am ascultat, am indrumat (fara sa lezez asteptarile copilului sau sa-i afectez personalitatea), am INVATAT! Am invatat ca sufletul unui copil este mirabil, iar mintea lui poate fi o poveste in sine, neasemuita, neasteptata, poate, dar extraordinara in manifestarile sale multifatesate. Bunul simt (flerul, intuitia), separa adevarul de fictiune. N-am intalnit pana acum un copil care sa minta despre realitatile fiintei lui. Singura conditie: sa simta increderea si intelegerea si sa se simta in siguranta, dincolo de orice atitudine a adultului sau de orice afirmatie rationala, linistitoare sau incurajatoare. Ce ar trebui sa stie un parinte? Ca nu are un copil bolnav (ar fi si dificil: in genere, afectiunile psihice debuteaza in adolescenta sau la maturitate), ci a capatat de la VIATA un copil cu un potential creativ diferit si o poveste de(spre) viata asemenea.

Ce ar trebui sa faca un parinte? Sa-si asculte cu incredere si detasare (fara temeri) copilul. Ce are el de spus? In ce termeni? In ce conditii? Il asiguram ca traieste sau povesteste despre o realitate fireasca sau nefireasca?

Si totusi … vine o vreme cand comportamentul sau povestile copilului nu mai sunt pentru parinte la fel de confortabile. Ce il invatam noi, determinati fiind de modelele transgenerationale sau/si din frica? Sa mistifice adevarul despre sine de dragul constrangerilor sociale? Il asiguram, mai bine, ca intelegem ca povestea lui este un act imaginativ si ca, cel mult, „sufera” de prea multa imaginatie (indirect ii confirmam ca nu il credem)? Daca un parinte nu il crede, atunci cine ar mai putea sa-l creada? Este aceasta atitudine parentala o forma de abandon? De ce nu? Este usor sa tradezi, ca parinte, asteptarile unui copil. De regula, asteptarile sunt unidirectionale: parintele asteapta de la copil si nu si invers.

N-am inserat nimic inca la rubrica : povesti neobisnuite. Ma angajez ca voi recupera timpul si voi umple spatiul acestei rubrici cu povesti de viata si existenta cu si despre copii extrasenzitivi, cu si despre adulti care vorbesc despre realitati posibile, neobisnuite pentru normalitatea culturala sau psihiatrica. Parinti, nu va temeti de darurile copiilor vostri! Invatati, ca si mine. Nu exista imposibil ci posibilitati infinite. De ce am blama ceea ce nu intelegem, inca? Va veni si ziua cand intelegerea noastra va deveni deplina.

Triumful emotiilor, triumful vietii. Copilul meu … emotional.

Acesta este un moment scriptic in care simt nevoia sa justific alegerea temei: inteligenta emotionala in educatia copilului. De ce ar fi nevoie de justificare a unei alegeri care n-are a face, poate, cu interesele, asteptarile, scopurile parintelui zilelor pe care le traim acum si aici? Anul trecut, impreuna cu o buna prietena, ne gandeam sa deschidem o gradinita particulara cu o programa centrata pe dezvoltarea abilitatilor emotionale ale copilului. A venit criza economica si am amanat acest proiect. Deunazi, insa, tot aducand in discutie proiectul “gradinita” mi-am manifestat patima in sustinerea unor idei personale vis a vis de alegerea, ajutata de instrumentele psihologice obisnuite in selectarea unei anumite categorii de personal, a educatoarei/pedagogului. Dupa ce criterii am angaja un profesor/invatator sau educator? Aplicam un test si gata? Ne multumim cu un simplu interviu si un CV impresionant, eventual cu o recomandare elogioasa? Ce calitate a sa, profesionala sau umana, ar atarna mai mult in balanta s.a.m.d. .

Ulterior, am meditat asupra acelei discutii. Ce primeaza in dezvoltarea copilului, educatia primita in familie sau/si cea primita la scoala? Pot invatatorii sa-si asume responsabilitatea de a duce mai departe sau de a schimba in bine, eventual, un pattern comportamental format mai intai in familia copilului? Cand vorbim despre un copil inteligent, receptiv, ne referim la inteligenta generala a copilului sau la cea a inteligentei emotionale? Iata intrebari pe care mi le pun acum, gandindu-ma la copii, in primul rand, la copii. Extrapoland, de ce n-am aplica procedeele psihologice de selectie pentru meseria de “parinte”?  Cat de pregatiti  suntem sa lucram cu copiii de pe pozitia de pedagog, de psiholog sau de parinte, mai ales, de parinte? Cum ne asumam aceasta responsabilitate, de invatatori, de modelatori, de modele?

Ei bine, nu sunt sigura ca dispun de suficiente materiale bibliografice pentru a va convinge, caci asta voi incerca sa fac, de importanta controlului emotiilor si, mai ales, de importanta educatiei emotionale a copilului.t.c. . Retoric vorbind, cum sa va conving de necesitatea dezvoltarii inteligentei emotionale a copilului?

Cate ceva despre cele doua minti ale noastre

Doua moduri fundamental diferite de cunoastere interactioneaza pentru a creea viata noastra mintala. Mintea rationala este modul de comprehensiune de care suntem cel mai constienti, si asta deoarece operam cu ganduri, suntem capabili sa cantarim realitatea imediata sau nu si sa reflectam asupra ei. Dar, pe langa aceasta, mai exista si un alt sistem de cunoastere, unul impulsiv si foarte puternic, chiar daca uneori ilogic, mintea emotionala.

Dihotomia emotional/rational aproximeaza distinctia populara intre “inima” si “minte”; atunci cand stii “ in inima ta” ca un lucru este bun ai o altfel de convingere, cumva un tip mai profund de convingere, decat atunci cand stii ca un lucru este bun din punct de vedere al mintii rationale. Cu cat un sentiment este mai intens, cu atat mintea devine mai dominant emotionala si, deci, mai ineficienta din punct de vedere rational. Aceste doua minti, insa, cea emotionala si cea rationala, actioneaza de cele mai multe ori in stransa armonie, impletindu-si caile atat de diferite pentru a ne calauzi in deciziile noastre dintr-un moment sau altul: profesional, uman e.t.c ..

Exista centrii emotiei? Incursiune in neurologia emotiilor

Anumiti neurologi sustin in continuare ca centrii emotiei nu exista! Altii, inovatori, sau nu,  afirma contrariul: centrii emotiei salasluiesc in nucleul amigdalian, care are forma unui manunchi de migdale, fiind alcatuit din structuri conectate ce se afla in creier, in spatele inelului limbic. Daca nucleul amigdalian este despartit de restul creierului, rezultatul este incapacitatea de a mai distinge semnificatia emotionala a evenimentelor. Nucleul amigdalian actioneaza la nivelul memoriei afective, ori fara o memorie afectiva, viata ar fi lipsita de sens personal; lacrimile sunt declansate tot de nucleul amigdalian si de o structura apropiata, girusul circular. Fara nucleul amigdalian nu exista lacrimi de tristete care sa fie domolite. Dupa LeDoux, nucleul amigdalian poate prelua controlul asupra a ceea ce facem, chiar in vreme ce creierul care gandeste, neocortexul, este inca pe cale sa ia o hotarare. Ca o concluzie preliminara, sufletul inteligentei emotionale consta in felul in care functioneaza nucleul amigdalian si cum interactioneaza acesta cu neocortexul. La nivelul memoriei, nucleul amigdalian si hipocampul, care un are rol foarte mare in amintirile noastre narative, lucreaza in colaborare; fiecare inmagazineaza si recupereaza informatiile speciale de sine statator. In vreme ce hipocampul recupereaza informatiile, nucleul amigdalian hotaraste daca informatiile au si valente emotionale.

LeDoux afirma ca nucleul amigdalian este format in totalitate inca de la nasterea copilului. Interactiunile primilor ani de viata formeaza un set de lectii emotionale bazate pe deprinderi si nemultumiri din contactele dintre copilul foarte mic si cei care au grija de el. Pentru ca aceste prime amintiri emotionale se fixeaza inainte ca respectivii copii sa aiba cuvinte pentru  experienta lor, atunci cand aceste amintiri emotionale sunt declansate ulterior in viata, nu mai exista o potrivire cu gandirea articulata in ceea ce priveste reactia care ne cuprinde. Unul dintre motivele pentru care putem fi inselati de iesirile noastre emotionale este faptul ca ele dateaza adesea dintr-o perioada timpurie a existentei noastre, cand lucrurile erau neclare si nu aveam inca vocabularul necesar pentru a intelege evenimentele petrecute.

Cand centrii emotiei sunt slab dezvoltati …

Legaturile dintre nucleul amigdalian si neocortex sunt centrul luptelor sau al tratatelor de cooperare dintre minte si suflet, dintre gand si sentiment. Acest circuit explica de ce emotia este atat de importanta intr-o gandire eficienta, atat in luarea hotararilor intelepte, cat si in ingaduirea unei gandiri limpezi. Atunci cand suntem suparati din punct de vedere emotional, spunem: “ nu mai pot gandi limpede”. Din acelasi motiv o stare permanenta de disconfort emotional care poate creea deficiente in capacitatea intelectuala a copilului, schilodindu-i posibilitatile de a invata. Se cunoaste deja ca toti acei copii care prezinta deficit de atentie sunt profund emotivi. Deficienta intelectuala cauzata de disconfortul emotional este mai subtila, ca atare nu poate fi intotdeauna inregistrata prin testele de inteligenta, chiar daca ele ne indica prin unele masuratori neuropsihologice precise agitatia si impulsivitatea continua a unui copil. Un studiu a dovedit ca problema unor baieti de scoala primara , care desi aveau un coeficient de inteligenta peste medie,  nu dadeau rezultate prea bune la scoala, putea fi explicata prin textele neuropsihologice care au indicat o proasta functionare a cortexului frontal. Ei erau impulsivi si nelinistiti, adesea distrugatori si cu probleme. In ciuda potentialului lor intelectual acestia sunt copiii cu cele mai mari riscuri, in sensul ca pot avea esecuri profesionale, pot ajunge alcoolici sau delicventi nu pentru ca intelectul lor ar fi deficitar, ci pentru ca nu reusesc sa-si stapaneasca viata emotionala. Cum ii ajutam pe acesti copii? Povestindu-le parintilor, de pe pozitia invatatoarei, de exemplu,  ce nazbatii au facut, ce exemplu rau si ce factor de destabilizare in colectiv sunt, sau dimpotriva incercand sa le coordonam actiunile si atentia catre ceea ce  nu inteleg la ei insisi: natura emotiei care precedeaza reactia. Lipsa de atentie sau de afectivitate in familie, abandonul, educatia conservatoare gen “asa m-a educat si pe mine mama, tata, bunica e.t.c “, devin incompatibile cu nevoile si problemele psihosociale ale copilului.

Intre cauza si efect …

Viata de familie este prima noastra scoala pentru dobandirea cunoasterii emotionale. In acest mediu intim invatam cum sa simtim in ceea ce ce ne priveste si cum vor reactiona ceilalti la sentimentele noastre; cum sa gandim aceste sentimente si ce posibilitati de reactie exista. Cum sa deslusim si sa ne exprimam sperantele si temerile. Aceste cursuri emotionale nu se predau doar din spusele si actele parintilor fata de copii, ci si prin intermediul modelelor pe care, in primul rand, parintii le ofera. Unii parinti sunt profesori emotionali talentati, altii groaznici. Exista studii care arata ca felul in care parintii ii trateaza, fie ca este vorba de o disciplina aspra sau de o intelegere empatica, de indiferenta sau de caldura, are consecinte profunde si de durata pentru viata emotionala a copilului.

Cele mai inadecvate tipare emotionale de care dau dovada parintii si, prin extensie, invatatorii/profesorii, in viziunea lui Daniel Goleman, autorul cartii “Inteligenta emotionala”, sunt:

  • ignorarea tuturor sentimentelor. Acesti parinti/educatori trateaza supararea emotionala a copilului ca pe un lucru neinsemnat sau enervant, peste care de-abia asteapta sa treaca. Ei nu reusesc sa foloseasca aceste momente ca pe o sansa de apropiere fata de copilul sau, astfel incat sa-l ajute pe copil sa asimileze lectii de competenta emotionala.
  • A fi prea indulgent. Astfel de parinti observa copilul, insa considera ca este indiferent cum depaseste copilul furtuna emotionala; poate chiar cu ajutorul corectiei fizice, aceasta  fiind, in anumite cazuri,  cea mai la indemana. Ca si cei care ignora sentimentele micutului, acesti parinti rareori incearca sa-i prezinte micutului o alternativa de reactie emotionala. Ei se straduiesc sa calmeze toate supararile si vor folosi tocmelile sau mita pentru a-i impiedica  pe copii sa fie tristi sau suparati.
  • Manifestarea dispretului, lipsa de respect fata de sentimentele copilului. Acesti parinti fac parte de obicei din categoria celor care vesnic nu sunt de acord cu ce se intampla, care sunt aspri in comentarii si pedepse. Ei pot sa interzica orice manifestare a supararii copilului si sa pedepseasca si cel mai mic semn de irascibilitate.

Exista si parinti care sesizeaza ocazia oferita de supararea copilului pentru a actiona ca un fel de antrenor emotional sau de mentor. Ei iau in serios sentimentele copilului si incearca sa inteleaga ce anume ii nemultumeste si il ajuta pe copil sa gaseasca cai pozitive de calmare a sentimentelor. Pentru ca parintii sau educatorii sa fie antrenori eficienti in acest sens, trebuie sa aiba un set minim de inteligenta emotionala.

Pe masura ce copiii cresc, lectiile emotionale pentru care sunt pregatiti si de care au nevoie se modifica. Lectiile de empatie incep in prima copilarie cu parinti care se adapteaza sentimentelor copilului lor. Chiar daca unele aptitudini emotionale sunt intarite de educatori, prieteni, de-a lungul anilor, parintii apti din punct de vedere emotional isi pot ajuta mai mult copiii, deprinzandu-i cu toate formele de inteligenta emotionala: sa invete sa recunoasca, sa stapaneasca si sa-si domoleasca sentimentele; sa aiba o reactie de empatie, sa stie cum sa trateze sentimentele ce apar in cadrul relatiilor interumane.

Necesitatea invatarii emotionale

Impactul parintilor asupra pregatirii emotionale apare inca din leagan. Dr. T. Berry Brazelton, pediatru la Harvard, are un test simplu de diagnosticare a profilului pe care il va avea in viata copilul inca de sugar. El ii da unui copil de 8 luni doua cuburi si apoi ii arata cum ar vrea sa le aranjeze. Un copil cu sperante de viata si care are incredere in capacitatile sale va lua cubul, il va duce la gura, si-l va freca de cap, il va arunca intr-o parte a mesei, urmarind sa vada daca il vei recupera. Abia dupa aceea executa ce i s-a cerut, adica pune cuburile unul peste celalalt. Dupa care te priveste incantat, parca spunandu-ti:” Nu-i asa ca-s grozav”?  Acesti copii au capatat o mare doza de incuviintare si incurajare din partea adultilor; ei vor reusi sa depaseasca micile provocari ale existentei. In schimb, copiii care provin din medii alterate, din familii sumbre, haotice sau neglijente, trec prin aceste indatoriri marunte intr-un fel ce marcheaza faptul ca se asteapta deja sa dea gres. Desi reusesc sa puna cuburile unul peste altul, inteleg ceea ce li se cere si sunt suficient de coordonati in miscari pentru a face ceea ce li se spune, atunci cand o fac, comportamentul lor este de “caine batut”; privirea lor parca ar spune: “vezi, nu sunt bun de nimic”. Acesti copii trec prin viata avand o perspectiva defetista si nu se asteapta sa primeasca incurajari sau sa trezeasca interesul profesorilor, drept pentru care considera scoala un loc in care nu au nici un fel de bucurii, asa ca in final chiar o abandoneaza (Daniel Goleman, Inteligenta Emotionala).

Un raport al Centrului National American de Programe pentru Copiii Mici a subliniat faptul ca reusita scolara nu poate fi previzibila in functie de anumite fapte ale copilului sau de capacitatea precoce de a citi sau socoti, ci de inclinatiile emotionale si sociale: siguranta de sine si interesul; sa stie ce tip de comportament se asteapta din partea lui si cum sa-si stapaneasca impulsul gresit; sa fie capabil sa astepte, sa urmeze indicatii si sa apeleze la ajutorul profesorului; sa-si exprime nevoile atunci cand se afla in compania altor copii. Aproape toti copii cu rezultate slabe, scrie in raport, duc lipsa de unul sau de mai multe dintre aceste elemente de inteligenta emotionala (indiferent daca au sau nu si dificultati cognitive, cum ar fi disfunctiile de invatare). Disponibilitatea unui copil fata de scoala depinde in special de capacitatea de a sti cum sa invete, iar acest lucru are legatura directa cu inteligenta emotionala, cu factorii reprezentativi ale acesteia: increderea, curiozitatea, intentia, controlul de sine, raportarea la ceilalti, capacitatea de a comunica, cooperarea.

Primii patru ani de viata acopera o perioada in care creierul copilului ajunge cam la doua treimi din dimensiunea sa la varsta maturitatii si evolueaza in complexitate mai mult ca oricand. Anumite cunostinte se fixeaza mai bine decat ulterior, este perioada propice dobandirii cunostintelor emotionale. De aceea, tot in aceasta perioada, stresul puternic poate afecta capacitatea de invatare a creierului, deci poate dauna intelectului. Un copil care nu se poate concentra, care e mai degraba suspicios decat increzator, care este trist sau furios in loc sa fie optimist, care este distrugator decat respectuos si care este coplesit de anxietate, preocupat de fantezii inspaimantatoare (Despre Educatie in copilarie, F. Dolto, 1979) si care, in general, se simte profund nefericit, un asemenea copil are putine posibilitati in viata, putine sanse de a se dezvolta si evolua pe masura cerintelor sau asteptarilor sale.

Un studiu facut la inceputul anilor 90’, a dezvaluit ca, in medie, valoarea indicatorilor de baza ai inteligentei emotionale a copiilor din SUA a scazut ingrijorator. Au devenit mai impulsivi si mai neascultatori, mai ingrijorati si mai tematori, mai singuri si mai tristi, mai iritabili si mai violenti. Nivelul a 42 de indicatori a scazut foarte mult  in acea perioada; rata violentei, a sinuciderilor, a violurilor, in randul adolescentilor, a inregistrat un salt neobisnuit. Care este motivul acestei degradari a calitatilor esentiale ale caracterului? Copiii din ziua de astazi sunt prada usoara a doua forte care au monopolizat scena lumii: forta tehnologica si cea economica. Generatia actuala de parinti este nevoita sa munceasca mai mult pentru a-si mentine un standard de viata decent; asta nu inseamna ca ne iubim copiii mai putin, ci ca avem mai putin timp liber pentru a ne petrece timpul liber cu ei decat au avut, poate, parintii nostrii. In ceea ce priveste aspectul tehnologic, spune Goleman, de altfel, cat de bine seamana descrierea lui cu realitatea romaneasca a anilor 2000, copiii mai mici sau mai mari, traverseaza o experienta fara precedent: numeroase ore din viata si le petrec cu ochii lipiti de monitor. Ei prefera sa cada in mrejele unui CD-ROM educational sau sa se desfete cu ultimul joc video de pe piata, decat sa se joace cu alti copiii. Astfel comunicarea emotionala a devenit deficitara. Aptitudinile fundamentale de viata, transmise de la o generatie la alta, se pierd si  nu mai pot fi insusite.

ABC-ul inteligentei emotionale

In America exista de 30 de ani cursuri de alfabetizare emotionala. Pare cel putin neobisnuita, daca nu hilara aceasta grija a americanilor fata de viata emotionala. Romanul, hatru cum e, ar inventa imediat  bancuri pe tema la mare pret pe internet insa adevarul este ca realitatea depaseste cu mult fictiunea si tot ce ne ramane de facut este sa observam si sa intelegem “de ce”. De ce americanii si-au numit programul de alfabetizare emotionala “ Stiinta Sinelui”. Uneori, lectiile sunt surprinzator de sofisticate. “Cand tinem cursurile despre manie, spune Karen S. Mc Cnown, directoare la Nueva School, ii ajutam pe copii sa inteleaga ca aproape intotdeauna exista si o a doua reactie si ca trebuie sa caute ce este dedesupt – esti jignit? Gelos? – copiii invata ca exista diverse alegeri in privinta reactiei la emotie si cu cat sunt mai multe cai, cu atata existenta va fi m ai bogata.” Lista de continut a Stiintei Sinelui este identica cu elementele de inteligenta emotionala. Subiectele predate cuprind constientizarea de sine, in sensul recunoasterii sentimentelor si al construirii unui vocabular pentru ele, precum si determinarea legaturilor dintre ganduri, sentimente si reactii; a afla daca gandurile sau sentimentele sunt hotaratoare in luarea unei decizii; prevederea consecintelor alegerilor alternative; aplicarea acestor informatii in deciziile referitoare la subiecte cum ar fi drogurile, fumatul si sexul.

Constientizarea de sine imbraca si forma recuoasterii punctelor tari si a celor slabe, precum si o perspectiva asupra sinelui, pozitiva si totusi realista. Un accent se pune si pe stapanirea emotiilor: intelegerea a ceea ce se afla in spatele unui sentiment (de exemplu, durerea care genereaza mania) si invatarea modalitatilor de a stapani anxietatile, mania si tristetea. Un alt accent se pune pe asumarea raspunderii hotararilor si actiunilor si transformarea lor in implicari trup si suflet.

O calitate sociala cheie este empatia, intelegerea sentimentelor celorlalti si insusirea perspectivei lor, precum si acceptarea diferentelor in felul in care oamenii simt anumite lucruri. Un punct major este stabilirea relatiilor: a invata sa asculti si sa pui intrebari; distingerea intre ceea ce se spune sau se face si propriile reactii sau judecati; afirmarea lucrurilor si nu furia sau pasivitatea, precum si dobandirea artei colaborarii, a rezolvarii conflictelor si a negocierii compromisurilor.

La Stiinta Sinelui nu se dau note; viata in sine este examenul de diploma. Dar la sfarsitul clasei a opta, cand elevii se pregatesc sa paraseasca Nuova School si sa plece la liceu, fiecare da un test socratic, un examen oral de cunoastere de sine. Una dintre probe dintr-un examen de la sfarsitul anilor ’90 a fost: “Descrieti o reactie corecta pentru a ajuta un prieten sa rezolve un conflict cu cineva care incearca sa-l convinga sa se drogheze sau cu un prieten caruia ii place sa tachineze.”

Pare un scenariu dintr-un film de categoria a 2-a, dar cum va spuneam, realitatea intrece fictiunea. Cate dintre elementele vietii sociale americane de la inceputul anilor ’90 se regasesc in viata sociala romaneasca a anilor 2000 si …? Intrebare: In sistemul actual de invatamant exista un program de educatie … fie ea si emotionala,  preventiva? NU. Exista cursul de educatie civica si ora de dirigentie in care se recupereaza orele de matematica, fizica, chimie, istorie, biologie, romana, engleza e.t.c. .

As vrea sa inchei “povestea” aceasta despre emotii si inteligenta emotionala, o poveste deschisa … (Daniel Goleman este artizanul acestei teorii universal valabile si implicit, observatiile proprii, in ceea ce priveste comportamentul emotional al copilului) realitatii prezente, viitoare s.a.m.d. . Iata o alta poveste,  intamplator tot americana , cu talcul ei … o consider binevenita, potrivita mesajului final si la fel de deschisa … dialogului. Zambiti? Foarte bine, zambetul, cu talc sau fara, face parte din alchimia emotionala.

Poiectul Spectrum

Pentru un observator intamplator, Judy, o fetita de 4 ani, parea o fiinta izolata printre colegii ei de joaca mai sociabili. Ea statea deoparte, nu participa la joaca si nu era niciodata in centrul atentiei. In schimb, s-a dovedit a fi un fin observator al politicii sociale din gradinita ei, a dovedit o perceptie sofisticata in analiza felului cum simteau ceilalti. Intr-o zi, educatoarea i-a adunat pe toti copiii de 4 ani pentru a intra in jocul clasei, un fel de casa a papusilor care copiaza sala de gradinita si unde apar figurine care in loc de cap au mici fotografii ale copiilor de gradinita si ale educatorilor. Jocul clasei era/este un test asupra perceptiei sociale. Cand educatoarea i-a cerut lui Judy sa aseze fiecare fetita si fiecare baietel in acea parte a incaperii in care le place lor cel mai mult sa se joace, coltul artistic, cel de cuburi e.t.c., ea a facut-o cu o acuratete extraordinara, aratand ca ii poate gasi si aduna impreuna pe cei mai buni prieteni ai fiecaruia. Judy a dovedit  ca detine o harta sociala perfecta a grupei sale de la gradinita si un nivel de perceptie exceptional pentru o fetita de varsta ei. Acest talent stralucit a lui Judy in domeniul social a fost remarcat timpuriu si datorita faptului ca ea a invatat la o gradinita cu o programa speciala de invatamant,  axata pe descoperirea diverselor tipuri de inteligenta. Aceasta programa care poarta denumirea de Proiectul Spectrum, recunoaste ca repertoriul capacitatilor umane merge dincolo de cei 3 R, adica dincolo de limitata impartire asupra careia scolile se concentreaza in mod traditional, de abilitatea in privinta cuvintelor si a cifrelor. Acest proiect scoate in evidenta faptul ca talente precum cel al lui Judy sunt extrem de importante , iar educatia trebuie sa le hraneasca in loc sa le ignore sau sa le frusteze. Incurajandu-i pe copii sa-si dezvolte o intreaga gama a capacitatilor de care va depinde reusita lor sau incurajandu-i doar sa le foloseasca doar pentru a se implini, indiferent ce ar face, scoala devine un factor important si in “predarea” capacitatilor de a se descurca in viata.

Sa ne largim notiunea de spectru al talentelor, afirma Howard Gardner, fondatorul Proiectului Spectrum. Cea mai importanta contributie si unica pe care educatia o poate aduce la dezvoltarea copilului este sa il ajute sa se indrepte spre un domeniu in care talentele sale sa fie cat mai in favoarea lui, in care fiecare sa fie multumit si competent. Am pierdut complet din vedere acest lucru. Evaluam invataceii conform unor standarde extrem de inguste ale succesului. Ar trebui sa petrecem mai putin  timp pentru a-i inregimenta pe copii si mai mult ajutandu-i sa-si identifice talentele date de Dumnezeu si sa le cultive” (Daniel Goleman, Inteligenta Emotionala Aplicata).

Copilul meu hiperactiv

Nu are astampăr, nu sta o clipă locului, e gălăgios, încăpăţânat, vrea tot timpul atenţia ta, e de nestăvilit când se supără, jucăriile arată ca după acţiunea unei tornade, mănâncă ce vrea şi când vrea, indiferent de eforturile tale de a-l îndruma corect, e o tragedie spălatul pe dinţi, trezitul devreme, orice are legătură cu şcoala, pregătitul lecţiilor? Se răzbună pe pisoiul, căţelul, sora, fratele, bunica, bunicul la cea mai mică apostrofare?

Ai obosit? Capitulezi? Nu Încă? Nici nu trebuie! Copilul tău este un copil special care are nevoie de atenţie specială, are nevoie de ingrijire specială, iar rezultatul final, în timp, te asigur, este uluitor! Copilul tău hiperactiv are talente neobişnuite care tind să iasă la iveală. Lupta sa cu sine si cu tine este dificilă deopotrivă pentru el şi pentru tine, dar veţi  izbăndi! Deznodamantul poate fi eminamente pozitiv! – călăuzit de răbdarea, talentul tău educativ, înţelegerea si iubirea ta!

ABC-ul hiperactivităţii

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil (ADHD) este termenul recent încetăţenit în literatura de specialitate pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atât a copiilor, cât şi a adulţilor, compusă din deficite de susţinere a atenţiei, controlul impulsului şi reglarea nivelului de activitate la cerinţele situaţionale.

Majoritatea parinţilor acestor copii se simt singuri, crezând că problemele pe care ei şi copiii lor le trăiesc sunt unice. În special mamele cu copii hiperactivi se simt înstrăinate de alţi părinţi, dezvoltând sentimente de neîncredere în propriile aptitudini parentale şi pierzându-şi speranţa în privinţa posibilităţilor de ameliorare a situaţiei. Aceşti copii, din pricina inerentei lor mobilităţi, excitabilităţi, exuberanţe, nerăbdare şi neatenţie, pot transforma cea mai obişnuită familie sau clasă de şcoală într-o situaţie problemă.

În aceeaşi ordine de idei, mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară, lumea în care trebuie să se integreze pentru a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului. Astfel, un copil care creşte alături de părinţi anxioşi va fi la fel când se va afla faţă în faţă cu noutatea.        Tot astfel, un copil provenit din părinţi neglijenţi, va fi lipsit de susţinerea şi organizarea de care are nevoie pentru a se simţi în siguranţă. Nerăbdarea părintelui, impulsivitatea, neînţelegerea, rigiditatea, supraprotecţia, agresivitatea verbală sau/şi fizică e.t.c, sunt cutume de comportament parental care pot influenţa negativ simptomatologia copilului diagnosticat cu ADHD.

În majoritatea ţărilor europene, copiii cu ADHD sunt incluşi în programe speciale de asistenţă medicală, psihologică şi psihopedagogică ce vizează pregătirea lor şi a persoanelor care se ocupă de educaţia lor (părinţi, pediatri, educatori, profesori e.t.c) pentru a face faţă cu succes problemelor cu care se confruntă.

Ce anume influenţează şi cum ADHD? Ce este greşit în atitudinea sau comportamentul părintelui în relaţia cu copilul “problemă” şi ce strategii comportamentale se cer aplicate pentru a îmbunătăţi aceste obişnuinţe comportamentale parentale, şi implicit această relaţie: părinte-copil reactiv. Cum pot gestiona părinţii momentele tensionate care se crează atunci când  cerinţele sale de adult intră în conflict cu nevoile şi aşteptările copilului, nevoi şi aşteptări neexprimate corect şi transpuse inerent în comportamente problematice.

Trăirile copilului sunt net amplificate de mediul extern , undeva pe drumul parcurs între lumea interioară şi tot ce se întâmplă în afară, legătura cu  sine se disipă, acest fapt afectând echilibrul copilului, obligandu-l la nivel inconştient să declanşeze acţiuni de apărare: se apără pe sine de sine, se apără pe sine de agresiunile exterioare venite sub forma nemulţumirii adultului, a judecătii morale emise de acesta, a reproşurilor, a lipsei de afecţiune, sau a afectiunii greşit împărtăşite e.t.c. . Se apără pe sine de tot ceea ce nu înţelege, de tot ceea ce nu poate exprima sau comunica, de tot ceea ce nu poate accepta sau controla.

Sunt copilul tau cu personalitate

Empatizând cu copilul hiperactiv, putem deduce cauzele comportamentului său nestăvilit. Hiperkinetismul poate fi determinat de neliniştea şi agitaţia interioară, de lipsa controlului emoţiilor, de fuga sa de lumea interioară si de conflictele create în ea; comportamentul antisocial poate fi o reflexie a neîmpăcării cu sine, o modalitate constrânsă de împrejurări, de a cere ajutor, de a capta atenţia şi întelegerea necondiţionată a adultului. Deficitul de atenţie poate exprima o carenţă afectivă majoră, un conflict interior nerezolvat, o preocupare blocată la nivel emoţional, un efect al abuzului psihic sau al maltratării e.t.c. .

Aceşti copii au personalităţi puternice (chiar şi cei timizi), sunt pătimaşi şi încăpăţânaţi, trăiesc emoţii intense,  nefiind, însă, capabili sa-şi controleze tumultul acestor emoţii, pozitive sau negative. Se opun oricărei forme de control, sunt egocentrici, egoişti, sau doar trişti, descumpăniţi, sunt impulsivi, colerici (emoţiile sunt maxime), manipulativi (o latură a  inteligenţei lor emoţionale neprelucrate, needucate);  intervin în discuţiile adulţilor pentru că ei în mod firesc, nu împart lumea în copii şi adulţi – găsesc de cuviinţă că au dreptul la replică.

Raţional, dar si ca trăire lăuntrică, ei se simt oameni mari, cu gândire sau viziune asupra vieţii proprie, independentă de cea a adulţilor, iar tratamentul  “clasic” aplicat de aceştia din urmă ii fac să se simtă neînţeleşi, abuzaţi, încorsetaţi, cu atât mai rău ca şi experienţă directă, trăită perpetuu, se simt prizonieri în propriul corp, prizonieri ai directivelor parentale, ai normelor si regulilor impuse de persoanele adulte cu care interacţionează. Aceşti copii se simt şi cred proprii “stăpâni”, cu tot ceea ce derivă din asta, şi tot ceea ce vine din exterior pentru a le dărma această percepţie declanşează reacţii de respingere şi de apărare.

La 2 ani, Nichita,  se comporta neobişnuit când vedea pe stradă un alt copil ţinut de mână de părinte: alerga spre cei doi ţipând la adult sa-i dea copilului libertate, adică să nu mai fie ţinut de mână (« – Dă-i dlumu, dă-i dlumu ») şi trăgându-l spre sine pe micuţ. Refuza să fie ţinut de mână, refuza anumite poziţii în braţe care ii ingradeau privirea de ansamblu e.t.c. .

Am nevoie de atenţia ta

Prin natura a ceea ce simt, trăiesc, gândesc, percep, doresc, copiii hiperactivi şi opoziţionali  pretind indirect o atenţie sporită, o educaţie diferită de a majorităţii, o atitudine mult înbunătăţită din partea adulţilor, mai apropiată nevoilor sale speciale.

Educaţia acestor copii trebuie să se facă pe principii echitabile, în spirit de respect, de angajare “democratică” în cerinţe şi răspuns la cerinţe, şi nu în ultimul rând,  să se axeze pe îndrumare  emoţională, pe comunicare emoţională.

Părinţii nu ştiu cum să reacţioneze şi ce comportament să adopte în ceea ce priveşte copilul hiperactiv.  De regulă, experimentează întreaga gamă de comportamente dezirabile sau indezirabile. Nimic nu pare să funcţioneze şi asta deoarece trecerea de la un comportament corect la altul incorect  şi invers nu face decât să accentueze conflictul intern al copilului şi să genereze agravarea problemelor  sale de comportament. Soluţia ar fi să se insiste pe o atitudine pozitivă constantă, cu răbdare şi înţelegere, fără a avea în faţă scopul explicit, motivator al acesteia: “ma port astfel cu copilul meu pentru că, poate doar aşa voi vedea rezultate, dacă se poate, imediate şi de durată; până la urmă o să iasă ceva bun din el, dacă nu,  tot chinul meu ca părinte a fost în zadar.” Motivaţia trebuie să vină de la un nivel mult mai profund: dragostea necondiţionată, capacitatea de a te pune în pielea copilului, de a-i înţelege în mod plenar reactivitatea, în speţă, trăirile care o generează, puterea de a observa esenţa a ceea ce este acel copil, partea lui bună, gesturile de iertare pe care le face e.t.c. .

Fii intelegator, eu nu sunt ca tine

Educaţia emoţională a părintelui este prioritară. Această educaţie poate veni sub forma lecturării unor materiale de specialitate, cărţi, articole, a consilierii de specialitate, participarea la work-shop-uri e.t.c. . Astfel, părinţii vor învăţa să aplice aceste principii în educaţia copiilor lor, hiperactivi sa nu. Intuiţia, creativitatea, din nou empatia, sunt coordonate ale inteligenţei emoţionale. Controlul emoţiilor înseamnă şi controlul activităţii chimice a creierului, deci o reechilibare la nivelul atenţiei, al motricităţii sau al impulsivităţii.

La nivel de chimie neuronală, secreţia hormonilor răspunzători de hiperactivitate, de agresivitate sau impulsivitate este un indice cauzal care nu poate fi ignorat, cel puţin atunci când adoptăm, din perspectiva părintelui sau a învăţătorului, o atitudine sau alta, mai mult sau mai puţin constructivă în relaţia cu copilul. În condiţiile date, soluţia la îndemână sunt medicamentele prescrise de psihiatri, însă, de ce n-am cauta şi n-am împărtăşi cu părinţii soluţii alternative care sa contracareze aceste disfuncţii ale substanţelor neurotransmiţătoare.

Practicarea unui sport care să echilibreze energia aceasta teribilă a copilului hiperactiv, cum ar fi AIKIDO, un sport defensiv de arte marţiale destinat trupului, dar şi minţii, care are ca bază identificarea  energiei interne, canalizarea ei către controlul motricităţii, focalizarea energiei, transformarea sau sublimarea ei. Problema care derivă din această soluţie rămâne pentru început răbdarea şi talentul antrenorului/sensei-ului de a interacţiona cu copilul indărătnic şi neascultător, altfel orice iniţiativă este destinată eşecului; copilul opoziţional refuză autoritatea, se plictiseşte repede,  repetarea unor posturi şi tehnici devine corvoadă, îl oboseşte,  iar disciplina impusă o povară de care se va debarasa foarte repede .

Cănd tata nu este lângă mine

Absenţa tatălui din viaţa copilului pare să influenţeze negativ simptomatologia hiperactivă. Ar fi fost interesant să aflăm ce gandesc şi cum percep copiii această lipsă a tatălui, mai ales la această vârstă, când se simte  nevoia modelului patern. Însă ne putem imagina sau îi putem întreba direct.

Studiile arată că taţii îşi petrec foarte puţin timp cu copiii lor; vin acasă obosiţi sau prea preocupaţi de evenimentele de peste zi, aşa încât nu mai consideră necesară interacţiunea cu copilul; lasă această responsabilitate în grija mamelor. În special taţii copiilor hiperactivi sau opoziţionali care au o ocupaţie care necesită efort intelectual, par să ocolească dialogul direct, legătura afectivă directă; cauza acestei atitudini ar putea fi aceea că nu pot să se împace cu ideea comportamentului problematic al copilului, pentru că acest lucru ar presupune recunoaşterea unei probleme cu care nu doresc să se confrunte, cel puţin până în perioada preadolescenţei sau a adolescenţei. Pentru aceşti taţi ori copilul nu are nici o problemă, ori aşteptările le sunt atât de mari, încât le este ruşine cu copiii lor, ruşine conştientizată sau nu şi în acest caz aleg varianta noninteracţiunii; în condiţiile date, copilul simte lipsa tatălui, este frustrat de această lipsă, consideră că nu este iubit, sau că nu merită să fie iubit si de aici un lanţ întreg de reacţii, cele mai multe de furie.

Furia copilului hiperactiv nu este altceva decât reprimarea mâniei şi a fricii, în asemenea măsură încât cele două energii emoţionale se contopesc şi produc o stare necontrolată / incontrolabilă, lipsită de conştiinţă emoţională şi separată de intervenţia emoţională. Furia este elementul principal al hiperactivităţii şi opoziţiei. La nivelul acestei furii merită intervenit. Există felurite moduri de management al furiei, însă foarte rar aceste tehnici au sorţi de izbândă în ceea ce priveşte copilul “problemă”. Acţionând la nivel de efect, nu îndepărtezi cauză. Activarea emoţionalităţii negative are repercursiuni majore şi de lungă durată asupra copilului, are puterea de a întări comportamentele problematice.

Cum vreau să te comporţi cu mine

În linii mari,  în situaţiile în care copilul a încălcat linia acceptului parental, părinţii sunt sfătuiţi să adopte acel comportament dezirabil menit să atenueze tensiunea sau efectul acţiunilor nedorite ale copilului, sau să le preîntâmpine.

Ca atare, este bine să:

– arătăm copilului ce apreciem la el sau să-l  lăudăm dacă credem că a făcut ceva bine; să notăm seara ce a mers bine peste zi: jurnalul experienţelor pozitive de peste zi; să vorbim cu copilul  despre experienţele pozitive din cursul zilei;

– luăm parte la jocul copilului; copilul decide când şi cum se joacă; în timpul jocului nu este indicat să  spunem copilului ce să facă;

–  lăudăm copilul ocazional şi să-i spunem ceva care să-l bucure;

– formulăm o cerinţă  numai dacă suntem dispuşi să o impunem; să avem grijă ca atunci când o formulăm copilul să fie atent; cerinţa trebuie să sune clar şi nu ca  o rugăminte;  să verificăm întotdeauna îndeplinirea acesteia;

– lăudăm copilul dacă respectă regulile şi cerinţele; să aplicăm consecinţele fireşti când copilul  nu respectă cerinţele/regulile; să dăm copilului şansa să se exprime în ceea ce priveşte încălcarea unor reguli, de asemenea şi atunci când comportamentul problematic persistă; să nu purtăm discuţii îndelungate cu copilul;

– dedicăm în fiecare zi un anumit timp copilului; să-i spunem copilului când dorim să facem ceva fără să ne deranjeze; să stabilim împreună cu el ce ar putea face  în acest timp;

– laudăm copilul dacă în situaţii critice nu reacţionează cu accese de furie; să ducem copilul într-un loc în care se poate linişti; să avem grijă ca accesele de furie să nu aibă consecinţe pozitive pentru copil;

– gândim cum să ne împărţim afecţiunea între copii;

– vorbim cu copiii despre certurile lor şi despre cauzele acestora; să acordăm copilului “problemă” mai multă atenţie pozitivă; să discutăm cu ambii copii regulile de rezolvare a conflictelor;

– încurajăm copiii să dezvolte soluţii alternative ( “ce ai mai fi putut face în situaţia asta?”); să nu evaluăm imediat alternativa ca fiind bună sau rea ci să lăsăm copilul să aprecieze singur soluţiile (“ce s-ar fi întâmplat dacă …?”);

– căutăm formule creative de recompensare a copilului: “şarpele meu de puncte”, plăcuţa cu “nu deranjaţi”, “concursul pentru emoticoni/feţe zâmbitoare (10 jetoane cu feţe zâmbitoare sau triste; “eu am voie să schimb feţele câştigate în …”); “planul meu de puncte pentru temele de acasă ( “obţin pentru fiecare temă pe care părinţii mei o pareciază cel puţin cu suficient un punct; dacă rezolv tema în timpul indicat obţin un punct în plus”) e.t.c.

Ajută-mă să îţi arăt cine sunt

Aminteam la începutul articolului de talentele nebănuite ale copilului hiperactiv. Reluând o idee subliniată anterior, pot afirma cu certitudine că existenţa langa copilul hiperactiv poate fi fascinanta, deopotrivă frumoasă,  dacă renunţăm la educaţia clasică, coonservatoare şi convenţională şi abordăm în relaţia cu el o atitudine nonconformistă, creativă, bazată pe principiile inteligenţei emotionale (empatie, altruism, intuiţie, intelegere, creativitate, compasiune, reglaj emoţional, întărire pozitivă, critică constructivă, comunicare e.t.c.). Copilul tău are calitaţi emoţionale şi sociale deosebite, chiar dacă acum arată contrariul. Chiar şi în cel mai timid şi stangaci copil hiperactiv se ascunde un lider. Hipersensibilitatea sa, senzitivismul său vor fi pavăze ale existentei sale viitoare, baza preocupărilor sale viitoare. Poate deveni un talentat pictor, sau un IT-ist de excepţie, un cantăret de renume sau un lider spiritual, un scriitor talentat, un medic chirurg de marca, un inventator, un deschizător de drumuri, un lider necontestat în tot ceea ce işi va propune să facă începând cu anii maturităţii. Trebuie doar să-i acordăm şansa să se împace cu sine şi cu lumea, să recapete echilibrul emoţional şi afectiv, să se regăseasca în sine şi prin sine. Sugestia mea: să inversam rolurile si să invătăm noi de la aceşti copii; ceea ce vom descoperi este in mod real o comoară nebănuită şi cu atât mai pretioasă.

Dana Dumitrache (Revista Felicia, 2007)

Cu vorba nu merge, cu palma nu merge! Ma scoti din pepeni, copilule!

Eeei, da! Sunt reactiv!

Ce se intampla cand un copil preia formele gand si formele emotii (acestea din urma sunt si mai puternice, mai impovaratoare si acaparatoare) de la adultii din jurul lor? Copilul are toate „sansele” sa se transforme in copilul problema, indezirabil, ca si comportament adica. Izbucneste din te miri ce!

Este galagios sau artagos,  nimeni nu-i mai intra in voie, vrea totul, dar, de fapt, pare ca nu vrea nimic (vrea sa manance, dar nu vrea, vrea jucaria aceea, dar nu arata ca i-ar pasa, vrea atentia ta, dar te respinge, vrea sa fie inteles, dar face totul ca sa demonstreze contrariul etc).

Viseaza urat! Deci va fi moracanos dimineata si irascibil in timpul zilei. Plange sau tipa fara noima! Orice afirmatia a ta se transforma in negatie in gura lui si orice NU al tau, devine DA pentru el! Nu te urca pe caroseria masinii! ii strigi speriat(a) – dar tocmai a facut-o! Nu rupe cartea! – dar s-a ales praful de ea! Nu te uita la televizor! – dar adio tihna pentru tine, daca ii stingi televizorul!s.a.m.d. .

Te invit sa devii atent(a) la starea ta sufleteasca din ultimele zile. A fost buna? Superbuna? Dar starea sufleteasca a copilului tau, prin extensie, cum a fost? Hmmm … parca a-i spune ca a fost multumitoare, in comparatie, cu alte zile. Ai avut cumva zile de cosmar la serviciu, sau te-ai certat cu iubitul, parintii sau cu sotul ? Acasa, copilul tau  e duracell! – ba rade, ba plange, ba tipa, ba e sus, pe tine sau pe biblioteca, ba a spart ceva sau a distrus mecanismul ultimei jucarii cumparate! – refuza sa se culce, arunca periuta de dinti, loveste pisoiul/catelul! Iar nervii tai sunt intinsi la maxim! Si nu mai rabzi si-l certi, sau te pomenesti ca i-ai altoit una!

Bataia, dragii mei, destrama constiinta si asa fragila, a copilului, ii modifica personalitatea. Bataia, de asemenea, adoarme constiinta! Si, daca spiritul omului maltratat nu este tare, imprima, ulterior, sau imediat, un comportament similar! Ma refer, in special la palma venita pe nemeritate, cand tu esti prea nervos sa-ti recunosti gestul impulsiv. O palmuta incet, peste fundulet (nu tare, pentru ca lezati niste terminatii nervoase), mai merge, daca si numai daca este musai si daca vreti sa-l atentionati strasnic. Nu des! Pe de alta parte, in societatile in care „bataia nu-i rupta din rai”, in societatile in care copiii au doar drepturi nu si responsabilitati, mediul acesta al lui „mi se cuvine” viciaza constiinta copilului si se intampla ca acesta sa se refugieze in „activitati”/dependente cu consecinte teribile, care sa ii afecteze calitatea vietii pe termen lung. Daca obisnuiti sa-l apostrofati prea des, sa-l gratulati si cu niscaiva epitete si etichete copilul va sesiza nedreptatea, se va simti neinteles si va reactiona imediat sau mai tarziu, cu aceeasi moneda. Daca nu o sa te loveasca pe tine, atunci va lovi o alta fiinta. Pentru ca bataia este insotita de frica, iar epitetul sau eticheta (esti prost, tampit, ce e in mintea ta? – ramai repetent, n-ai nimic in capul ala! – esti batut in cap! – esti nesimtit! -sa-ti fie rusine, esti puturos, nu esti in stare de nimic, strici tot! – etc) de revolta sau/si furie. La pachet, consecintele, in timp, pot fi dezastruoase.

Incuiati, in experientele cu invataminte ale trecutului, gestul voluntar – sau nu – al palmuirii repetate! Dar, mai ales, aruncati in haul uitarii, prin constientizare, calm si nonjudecativ, etichetele si epitetele (da, stiu, unele dintre acestea sunt un soi de automatisme verbale, nu le prea poti controla; asa au procedat mama ta, tatal tau, educatoarea sau invatatoarea ta s.a.m.d.)! Cu gestul acesta punitiv al nostru, mai ales cel insotit de furie/manie si de etichete/epitete atingem si particica aceea luminoasa  de Dumnezeire din fiinta mirabila, dar rasvratita a copilului nostru! Deseori am auzit in terapie de la copiii care mi-au trecut pragul cabinetului si al sufletului:

– Ma doare mai mult vorba, decat bataiaMa doare tare! Nu mai suport!

sau:

 De ce ma bate? Sa nu ma mai bata!

Nu este nimic mai infiorator decat sa asculti si sa alini dramele unui adult, maltratat fizic si/sau emotional in copilarie! Foarte putini dintre acestia aduc in discutie iertarea parintelui/adultului violent.  Cei mai multi urasc persoana care i-a lovit si i-a „dracuit”! Sau se URASC pe sine! – lovesc in sine! Procesul acesta al durerii nevindecate sau al negarii traumelor este autodistructiv si ireversibil, din pacate! Mania se transforma in furie.

Si totusi, de ce este suparat?

Poate pentru ca il nefireceste propria dumneavoastra nefericire! – iar povara nefericirii asumata inconstient, devine apasatoare, o realitate innegurata din care nu copilul nu reuseste sa mai iasa. Daca l-ati intreba ce simte cand dumneavoastra sunteti suparat, nervos, trist, furios, nefericit adica, ati fi cu adevarat surprinsi de raspuns; unii copii descriu extrem de plastic si ce simt si ce vad– descrierea va semana surprinzator de mult cu imaginile filmelor de groaza! – sau cu imaginile care le populeaza visele-cosmar! Nu confundati descrierea aceasta cu un puseu de imaginatie! – este chiar realitatea. Copiii „vad” umbrele in jurul lor si descriu clar ceea ce vad!

Nu uitati! Sunt copii (si bebelusi) hipersensibili care devin foarte afectati de starea voastra emotionala! Extrem de afectati!

Sunteti in deficit cu energia! E timpul sa va reincarcati bateriile! Jucati-va cot la cot cu piciul/picea din viata dumneavoastra, spuneti-I des ca il/o iubiti! – explicati-i ca sunteti in pasa emotionala/sufleteasca mai putin buna, si ca el nu are nici cea mai mica vina (nu uitati ca si comportamentul problema al copilului este cauzat de propriul dumneavoastra comportament sau de formele gand si formele emotii lansate in eter, nevazute, nestiute, dar atat de dramatic simtite de fiinta senzitiva! – care este copilul!).

Mergeti la un film impreuna, mancati o inghetata fara calorii;) – povestiti-I seara la culcare despre intamplari din viata trecuta a bunicilor si strabunicilor sai:

– Stii, Vlad, ca tu semeni un pic cu bunicul meu dinspre mama? Cand traia, m-a ajutat foarte mult sa inteleg lumea e.t.c. .

Povestea aceasta il va ajuta pe copil sa asimileze apartenenta la un grup familial, sa devina constient de radacinile sale, de mostenirea sa genetica si psihica. Il va mai ajuta sa se impace cu dumneavoastra, chiar daca, aparent, nu ati gresit cu nimic. Si nu uitati: o jumatate de ora rezervata, zi de zi, pentru  JOC  alaturi / impreuna cu copiii dumneavoastra vindeca si intregeste nevoia afectiva si relationala a prichindeilor mai mici sau mai mari de langa dumneavoastra.

Admiteti ca si daca ati gresit, vine un moment cand trebuie sa va recunoasteti greseala, direct, fara credinta blazata ca nu e in interesul dumneavoastra sa-I spuneti copilului ca, ei bine, da, ati gresit! Onestitatea este o lectie despre sine si despre valorile vietii mai buna decat povestea “lupului moralist” spusa pentru a scrie capitolul: te invat.

Si totusi, este  reactiv !

Poate pentru ca frustrarile, neputintele, prejudecatile sau fobiile dumneavoastra au ancorat, prin “empatie” si/sau prin mostenirea culturala, in mintea si in inima sa de copil si i-au adus prejudicii prin anularea/afectarea stimei de sine, imaginii de sine; iau creat nesiguranta si i-au abatut parcursul de viata, prin neacceptare. Au ajuns sa se confrunte cu frica! – frica cu sau fara obiect; sau se lupta cu sinele si cu noi prin razvratire, sau sufera pierzand energie prin dependenta si atasament.

Sa fim atenti ce poveri – cutume emotionale si afective –  lasam involuntar  pe umerii copiiilor nostrii si ce tip de comportamente trezim cu pietrele astea de moara ale propriilor noastre ganduri, emotii si comportamente agresive.

Si totusi, de ce plang copiii?

Pentru ca simt si traiesc totul amplificat de 10 ori, de 100 de ori, de 1000 de ori mai mult!

Si bucuria si restristea!

Emotionalitatea copilului este un „Everest”, ca si consum energetic, in comparatie cu „Omul” autohton – emotionalitatea adultului!

Despre dorinte si implinirea lor …

Povestea ta de viata, Stef, este povestea unui om care isi zadarniceste putinta de realizare si implinire, chiar daca, invariabil,  isi DORESTE IMPLINIREA. Este si o poveste SUPERBA de viata, pentru ca in aceasta poveste existi tu, cu toate experientele tale. Sa adaug ca esti curajoasa?

Ai plecat cu putina vreme in urma, din Romania (si cat de tare am batut apa in piua in favoarea acestei emigrari), fara sa iti mai refuzi si aceasta experienta din viata ta, desi ai fost coplesita de temeri: ce voi face eu in Franta? Imi voi gasi un job bun? Voi gasi oameni care sa ma sustina? Voi face fata tuturor lucrurilor pe care urmeaza sa le traiesc? Voi avea ce sa pun pe masa, unde sa locuiesc, imi voi face prieteni?

In tara nu-ti gaseai locul si rostul. Cautarile tale se loveau de bariere peste care tu, Stef, nu aveai energie si nici dorinta sa treci. Ai un parinte care te iubeste; ai si alte suflete mirabile de oameni carora le esti draga, rude apropiate care se bucura sau se mandresc cu tine.

Esti singura. Nu-ti place!Ai face orice ca sa nu mai fii singura! E o sintagma la indemana noastra! Acest automatism verbal: As face orice! Orice mi-ar aduce: iubire, bunastare, satisfactii, liniste, implinire, fericire e.t.c., in orice ordine ti le-ai dori sa apara si sa existe in viata ta.

As face ORICE pentru a avea si trai o parte din toate aceste aspecte pozitive ale vietii sau, daca ar fi posibil, toate la un loc. Orice mi-ar umple VIATA in sensul bun – cel gandit de noi –  al cuvantului!

Orice m-ar face sa uit cine sunt acum?

Orice m-ar face sa inteleg limpede ce fac?

Sau orice m-ar face, clar, sa accept si sa vad ce nu fac?

Si daca maine, sau poate, chiar astazi, nu vei mai fi singura? Daca singuratatea va creea spatiul unei experiente de viata alaturi de barbatul care sa raspunda celei mai profunde provocari la care te vei supune si la care va fi supus prin insasi dorinta ta si a lui, implicit?

Se cheama ca orice ti-ai dorit sa fie si orice ti-ai dorit sa primesti de la un barbat se regaseste in el si prin el? Vei fi tu, Stef, pregatita sa-l primesti in viata ta? Sa-l intelegi, sa-l iubesti, sa-l ierti, sa-l sustii, chiar si atunci cand acesta ar putea face, ipotetic vorbind, alegeri care sa nu fie in concordanta cu propriile valori sau cu valorile tale, cu principiile tale sau ale lui de viata,  viata in genere, viata in cuplu e.t.c. ? Ar fi el pregatit sa te iubeasca, inteleaga, accepte, ierta, sustina, indiferent de atitudinea, comportamentul sau alegerile diferite pe care ai putea sa le faci in diverse momente de viata?

Stef, are importanta raspunsul? Sincer, NU. Are importanta ceea ce simti in ceea ce priveste dorinta ta de a nu mai fi singura, adica de a trai o experienta de cuplu minunata, musai minunata.

Ai da orice sa iti gasesti un job in media scrisa. Asta stii (poate crezi ca stii ?) tu sa faci cel mai bine, scrisul iti aduce tie implinire. De ce ar trebui sa faci ORICE pentru a trai ceea ce iti doresti? De ce trebuie sa luptampentru fiecare vis sau dorinta a noastra? De ce ne ia atat de mult timp si ne consuma o asemenea energie, ca sa  implininim fiecare etapa buna de viata (sic!) – materializarea unui vis, implinirea unei dorinte, realizabil(a) la nivel pur argumentativ.

Ce am sa-ti spun:

in ultimul an ti-am urmarit cu atentie mesajele sms si ti-am raspuns de fiecare data in mintea si … din inima mea;

uneori am putut sa-ti raspund, de cele mai multe ori am ales sa nu o fac;

ti-am raspuns in gand si am fost fericita ca imi dai prilejul, astfel, sa ma gandesc cu afectiune si cu credinta (incredere) la tine;

ti-am raspuns in gand si nu in fapt  pentru ca doream ca tu sa faci alegerile; fara sugestii; nimeni nu va fi capabil sa te sfatuiasca mai bine decat o faci tu insati!;

sa cresti prin incredere si prin speranta pura, dar si prin puterea de a creea si materializa singura o realitate sau alta ; sa nu abandonezi nici o clipa gandul de implinire si sa nu-ti anulezi din prea multa nerabdare si frustrare, bucuria;

exista progrese reale in existenta asta a ta, chiar daca pentru tine aceste progrese sunt … de nevazut, de necuprins, de nerecunoscut etc; va veni si clipa  cand acesti ani de zbucium vor fi dati – complet – uitarii;

vei intra in etape de viata care iti vor solicita alte zone de referinta ale fiintei tale launtrice si/sau sociale, alte laturi ale personalitatii tale si alte aspecte ale existentei;

BUCURA-TE !;

acesta este mesajul meu!;

bucura-te ca VIATA. Bucura-te pentru ca Ingerii – cei care se vad si cei care nu se vad, in fiecare zi,  iti intind maini de ajutor!

Bucura-te cand te gandesti la ceea ce ti-ar placea sa faci, sa ai, cu alte cuvinte, sa traiesti!;

daca uiti sa te bucurie, fiindu-ti mai la indemana paternul stresului, in universul din tine si din afara ta ajunge energia generatoare de stres, deci si forma gand de negare a dorintei, de negare a acelui aspect din viata ta pe care doresti sa-l materializezi;

si primesti exact ce NU ai fi vrut cu nici un chip sa primesti, adica exact ceea ce a creat energia psihica numita stres, teama, suparare, negare ( eu nu o sa fac niciodata astfel, eu nu o sa accept niciodata asta, eu nu vreau sa traiesc asta, eu nu vreau saracie, eu nu vreau tristete, eu nu vreau boala, eu nu vreau lacrimi, eu nu vreau e.t.c.); in loc sa materializezi ceea ce cu adevarat astepti, te bucura si te implineste, dai curs infaptuirii gandurilor care au ascuns in acea clipa: teama, negarea, frustrarea s.a.m.d.;

implinesti exact acel aspect din viata ta de care te temi, pe care NU ai dorit sa-l traiesti.

un gand bun = un gand cu bucurie si speranta reala;

un gand bun, in armonie cu tine = stare de bine;

un gand si o dorinta potential materializabila nu inseamna asteptare lipsita de speranta sau impregnata cu teama/ nesiguranta/incertitudine/nerabdare;

deci, Stefi! – vrei sa capeti un job in media scrisa; ok, pastreaza gandul curat si care iti aduce bucurie (sunt bucuroasa sa ma desfasor in scris, sunt bucuroasa sa impartasesc cu ceilalti ce stiu eu mai bine sa fac si imi face cu adevarat placere ce fac); imagineaza-ti cum vrei sa fie experienta aceasta … si lasa “universul” / jocul vietii sa inlesneasca concretizarea acestei dorinte.

Apoi, actioneaza, dar fara efort;

cand esti in armonie cu viata (o poti numi oricum: suflet, Dumnezeu, energie, cuanta), cu forta care creeaza din tine, ai o stare reala de bine;

pastreaza aceasta emotie, aceasta stare de detasare si relaxare si mergi mai departe;

curand, o sa intalnesti oameni care vor ajuta la implinirea visului tau, la intregirea si infaptuirea dorintei tale;

iti mai amintesti exercitiile noastre de imaginatie in stare de relaxare?

poti sa faci aceleasi exercitii, imaginative, oriunde, oricand: mergand pe strada si privind un copil care rade, contempland o imagine de detaliu sau de ansamblu care iti aduce starea de bine, inconjurandu-te de oameni optimisti si vizitand locuri frumoase;

privind cerul;

binecuvantand soarele;

citind o carte buna cu deznodamant fericit;

privind o fotografie draga;

ORIUNDE! ORICAND!;

secretul este: starea de bine!

viseaza si construieste realitati pastrand in tine starea de bine!

Fetita care refuza sa manance

Intalnirea cu Teodora

Teodora este primul nascut in familia ei. Ce alt motiv de bucurie, dar si de mandrie ar mai putea nutri proaspetii si mai tinerii sai parinti? Locuiesc intr-o localitate de langa Bucuresti, impreuna cu parintii tatalui, intr-o casa la curte, foarte frumoasa si ingrijita, de gospodari adevarati, avand, material,  tot ceea ce le trebuie pentru a se considera impliniti. Insa, si cand avem ceea ce teoretic ne este indispensabil traiului fara griji, ne dorim altceva, alta casa, alt serviciu, eventual alt destin.

O prietena de suflet mi-a povestit de problema Teodorei. Nu mananca, nimeni nu stie de ce. Au incercat tot: sa-I schimbe meniul, sa-I schimbe ambientul, sa o legene in leaganul din camera, sa-I cante, sa-I vorbeasca in sensul sa o indemne staruitor sa manance, au fost la medici pediatri, i-au creat meniu personalizat, i-au dat suplimente alimentare pentru varsta ei biologica, sfaturi de specialitate e.t.c. . Dar Teo refuza cu incapatanare sa manance; implinea deja 10 luni de viata. – Hai sa o vezi si tu si sa vorbesti cu mamica ei. Poate afli ce se intampla cu adevarat!

Marturisesc ca, cel putin pentru mine, o casa pe pamant, cu o curte plina de copaci si flori, populata, pe ici, pe colo cu animalute, este un soi de rai terestru. Cam aceasta a fost impresia mea cand am patruns in curte. Ne-a intampinat mamica Teodorei. Apoi, din bucatarie, s-a itit si soacra acesteia, zambind cu bunavointa. O curte gandita pentru joaca copiilor: flori, leagan, gazon si pavaj curat, masinute mari si mici; semn ca exista si un baietel in familie (baietelul fratelui tatalui Teodorei).

Teodora dormea. Spicuim amabilitati in curte, conversatia se leaga treptat. Mamica Teodorei are nevoie de un spatiu personal pentru a se deschide. Imi dezvaluie istoricul de viata al fetitei sale. Intrebarile curg, iar raspunsurile se completeaza unul pe celalalt. Detaliile sunt cele pe care le aflasem deja de la prietena mea. Intram in casa. Un dormitor matrimonial micut, curat, confortabil. Un patut langa perete. Prin cele doua geamuri patrund razele soarelui si ciripit de pasarele. Micuta se trezeste. Este incredibil de frumoasa! Trasaturi rasate, daca poti sa faci o astfel de remarca cand descrii un bebe. Parca un artist de marca trasase linii faciale si mimice perfecte. M-a topit. Ne priveste cu seriozitate. Plange un pic in bratele mamei sale, apoi se linisteste.

Sint coplesita de-a dreptul de personalitatea care se revarsa din fiinta aceea serafica care, de putina vreme, si-a asumat un nume si o viata. Si acum, cand ma gandesc la ea, desi au trecut aproape 4 ani de la intalnirea noastra, mi se umezesc ochii de o stare exceptionala de bine si iubire.

Le rog pe fete sa ma lase un pic singura cu Teodora. Incerc sa  creez o legatura sufleteasca/afectiva intre mine si Teo, in absenta mamei. Apoi, imi spun ca va fi necesar sa-mi  rezerv timp sa vorbesc si alte lucruri cu mamica ei. Toate la timpul lor.

O iau in brate si o duc la geamul aflat in nord-ul camerei. E usoara ca un fulg. Nu gangureste nimic, doar ma priveste cu atentie. O privire care ma infioara. Ii vorbesc direct, in timp ce o tin in picioare pe pervaz. Dincolo de geam,  o salcie isi dainuie aplecata multitudinea de crengute lungi. Se vede si corpul celalalt de cladire. E placut si-ti  inspira un sentiment de liniste.

–   Teuta mea draga, stii ca esti un Inger? Un Inger minunat! Stiu ca ma asculti si stiu ca intelegi ce iti spun. Spune-mi Ingerule, de ce esti tu atat de trista? Ce vrei tu sa-mi spui? Ce anume din viata aceasta a devenit o povara pentru tine? De ce iti refuzi propria viata? Pentru ca, refuzand sa mananci, asta faci! Iti reprimi dorinta de a trai. Stii de ce vezi lacrimi in ochii mei? Pentru ca te iubesc! Iubesc ceea ce esti tu  ca OM! Esti o fetita  extraordinara! Te-ai nascut cu o hipersensibilitate si cu o mare senzitivitate ! Sunt daruri speciale, minunate! Stiu ca, deseori, te coplesesc sentimentele celor din jur! Vei invata de-a lungul vietii tale sa folosesti aceste daruri fara sa te mai lasi doborata de incarcatura teribila  a mintii adultilor din viata ta. Nu te vei mai incarca cu fricile lor, cu supararile si disperarile lor, nici cu deznadejdea sau cu resentimentele lor. Vei invata sa privesti in fiecare suflet ca intr-o oglinda de apa curata si lina. Vei avea atat de multe de facut in viata aceasta minunata! Da, viata este cu adevarat minunata! Tu, asa mica cum esti, ii ajuti deja pe cei din jur sa reflecte mai bine  ceea ce sunt si sa se gandeasca mai mult la ceea ce au prin tine si datorita tie. Parintii tai te iubesc;  sunt fericiti ca existi. Daca asisti la certurile lor, tu sa pastrezi in mintea si in sufletelul tau un gand de bine pentru ei si pentru tine. Tu stii ca va fi bine! Sa iti amintesti pupicii  mamei tale si  vorbele ei de iubire, imbratisarea plina de caldura a taticului tau, dar si jocurile voastre impreuna.  Stii ca va fi bine pentru ca tu gandesti si simti BINE! Acesta este secretul vietii fericite.  Teuta, asculta-ma cu atentie: priveste pe geam si observa viata! Ce vezi? Un copac verde, un pisoi care dormiteaza, un catel care latra, o curte frumoasa; este curtea casei in care te-ai nascut. Iti multumesc ca inca ma asculti fara sa protestezi. Te rog, pui mic, ia din viata ta tot ceea ce este frumos si te implineste. Accepta mancarea caci ea este vitala vietii. Trebuie sa capeti energie, sa cresti si sa te bucuri. O sa ma rog mult pentru tine, pentru implinirea destinului tau deosebit! Accepta faptul ca iti este foame si ca trebuie sa-I dai corpului tot ceea ce este necesar pentru a creste sanatos. Vei descoperi chiar un rasfat atunci cand vei experimenta gustul alimentelor. Gustul dulce al fructelor, gustul proaspat al legumelor, gustul special al carntei,  al laptelui, al iaurtului si al branzei. Gusta mai intai si vei vedea ca iti va placea sa gusti din nou si din nou. Ai obosit? Nu? Ei bine, Ingerule, candva, ne vom reintalni. Pana atunci, iti doresc din tot sufletul meu sa inveti sa traiesti frumos, sa iubesti si sa fii iubita. Iesim afara, la soare?

Ma tine de gat, firesc, de parca ar fi facut-o si ieri si alaltaieri. Inainte sa iesim, intra pe usa fetele noastre. Teuta este asezata in leaganul de camera. Pare sa-I faca o placere reala leganatul acesta lin. O intreb pe mamica cand este ora mesei? Peste jumatate de ora. Avem timp sa vorbim.

De ce oamenii mari isi spun ca bebelusii si, in general, copiii de varsta mica nu inteleg ce se vorbeste in jurul lor? Nimic mai gresit. Inteleg tot cu intrumentele de perceptie si de intelegere ale sufletului. Intelegerea este profunda. Ca si atentia. Ascultarea are rol terapeutic.Atrag atentia asupra acestui lucru si o indemn pe mamica sa imi povesteasca. Povestea sa de viata.

In rezumat: s-a casatorit din iubire. Copilul a fost dorit si asteptat (important pentru destinul sau ulterior). Greul a urmat cand s-au mutat in casa  parintilor sotului. Certuri, neintelegeri, reprosuri, compromisuri, frecusuri. Toate aceste neplaceri s-au acutizat in perioada sarcinii si postnastere, cand revolutia hormonala cu efect major asupra starii psihice a fost la apogeu. Mamica plangea mult, isi traia suferinta intr-o autoinsingurare care ii agrava starea sufleteasca si mentala. Sotul sau s-a straduit sa-I faca pe plac, sa o asculte in particular, dar a ales sa nu o protejeze si sa nu o sustina in plen, in fata celorlalti membrii ai familiei. S-au spus vorbe grele. A continuat sa-si iubeasca sotul? Da, foarte mult! Mult prea mult, sustine ea. Insa rana din inima ei se adancea cu fiecare experienta conflictuala. Desi au trecut aproape 10 luni de la nasterea Teodorei, este in continuare coplesita de deznadejde si de tristete. O stare de depresie cronicizata. Ia antidepresive? Nu. Doarme noaptea? Nu. Are rabdare cu Teuta? Nu intodeauna. Uneori ridica tonul la ea. De asemenea, observ ca foloseste si anumite epitete la adresa ei; par automatisme verbale . Nu le reproduc. Dar o iubeste enorm pe fetita aceasta a ei! Enorm! Readuce in discutie disperarea ca Teo nu mananca, ca e un chin ora de masa. Ma surprinde cu o intrebare: Dana, crezi ca mi-a facut cineva farmece? De ce nu am putere sa lupt? De ce mi se pare totul atat de negru? Visez urat.

 

Ii explic ca propriile noastre ganduri innegurate ne impovareaza si ne consuma energia psihica. Ca aceste ganduri creeaza umbre care ne macina lumea onirica (lumea viselor). Este credincioasa? Crede ca este, dar nu mai are forta si rabdare sa se roage. Ii vorbesc despre legatura dintre mama si fiica. Legatura mentala, energetica, psihica, sufleteasca. Despre cum le influenteaza amandurora starea psihica, emotionala si mentala aceasta legatura. Este o minune ca Teuta nu a somatizat alte afectiuni, nu s-a imbolnavit. Ca, in afara faptului ca refuza mancarea, este sanatoasa, desi  are sub kilogramele pe care le are un sugar la varsta ei. S-ar putea sa gaseasca un moment de pace si de impacare in rostitul cu voce tare a rugaciunii Tatal Nostru, seara, inainte sa-si culce fetita.

Am vorbit despre problemele din relatia cu sotul, cu socrii, cu cumnatul si cumnata sa. Despre strategii de gestionare a acelor conflicte, despre cauze ale comportamentului lor indezirabil in ceea ce o priveste, despre iertare si despre acceptare, despre necesitatea de a avea un job, dar si de a avea o prietena de suflet si cu suflet … bun. Ce facea in tot acest timp Teuta noastra. Gangurea. Spre surpriza mamicii, in prezenta verisorului ei mai mare care a venit sa o vada si sa se joace cu ea, si-a papat fara proteste iaurtul cu cereale. A durat suficient timp, dar a deschis  singura  gurita la vederea linguritei.

Ne-am mai intalnit o singura data, in toamna, Teo mergea in picioare. Manca mai bine, dar plangea mai mult. Conflictele dintre mamica si taticul ei se acutizasera. Il banuia ca o inseala.  Mamica isi gasise un serviciu. Cine era de vina, in acceptiunea sa? Socrii.

Deunazi, am intrebat-o pe prietena mea ce mai face Teodora. Mai bine. Este sanatoasa. Mananca ce vrea si in cantitati mici. Dar parintii sai? Mamica s-a linstit. Parintii sotului  le-a construit, in aceeasi curte, o casa frumoasa. Relatia cu sotul s-a imbunatatit, la fel si cu socrii. Au spatiul lor de viata.

Am incercat sa descriu povestea Teodorei si a parintilor ei intocmai, poate si pentru ca, desi nu citisem inca nimic din teoriile revelatoare ale psihiatrei pediatre Franscoine Dolto, traiam cu convingerea ca, fara doar sau poate, copiii aud, asculta, inteleg si “verbalizeaza” mesajul mental, ca si cand ar vorbi. Sunt convinsi ca vorbesc. Propriile mele amintiri erau chezasia acestei credinte.

Vazand-o pe Teodora, mi-a revenit in minte o intamplare traita de mine  imediat dupa nastere (in ultimii ani am incercat din rasputeri sa-i fac constienti pe colegii de breasla, psihologii, dar si pe parinti, de aceasta realitate: putem avea amintirea experientelor proprii din copilaria precoce; este prima intrebare pe care le-o pun copiilor, dar si parintilor, despre ei insisi: din ce perioada a vietii pastreaza prima amintire?). Nu pot aprecia exact momentul biologic, dar pot localiza cumva perioada – 1-2 luni – pentru ca mama ma tinea infasata. Ma vad pe mine in casa de oaspeti, in pat, avand in fata o usa de acces (mai tarziu, parintii au mai construit un corp de cladire format din 3 camere si un hol mare). Era o casa in stil vagon. Eu ma aflam in camera din stanga. Mi se facuse baie, dar eu continuam sa plang din rasputeri; ii “spuneam” mamei ca imi este cald, foarte cald! Caldura pe care o simteam era insuportabila. Mama era nervoasa. In clipa urmatoare, a intrat tata si i-a spus mamei pe un ton autoritar: – Lasa fata desfasata! Nu vezi ca ii este cald! Am simtit o bucurie si o iubire imensa! Cineva, tatal meu, mi-a auzit tipatul si mi-a inteles “vorbele”! Poate si de aceea, tata a fost pentru mine, in prima parte a copilariei mele, idolul meu. Intuia ce imi dorea, parea sa ma asculte. Era calm si intelegator si iubitor cu mine.

Nu voi inceta sa afirm cu responsabilitate ca un bebelus sau un copil care nu se face auzit si inteles este un copil supus unei frustrari uriase, frustrare care, imediat sau mai tarziu ii va influenta comportamentul, generand, de la caz la caz, vulnerabilitate, impulsivitate, agresivitate;  ii va fragmenta  eu-l (impiedica sa se maturizeze), lasandu-l la indemana fricilor de tot felul, creindu-I uneori deficit de atentie, facand din el o personalitate nesigura, opozitionala, agresiva, manipulativa si/sau dominatoare. Sau pur si simplu tematoare si neincrezatoare.