Dislexic si … extrasenzitiv

Cand experientele vietii modifica ceea ce esti si-ti impiedica evolutia.

Ionut (numele este fictiv pentru a-I respecta intimitatea) a fost diagnosticat cu retard mintal si … epilepsie (episoade rare, 1-2 la cativa ani)  si ca atare s-a identificat pana la depersonalizare cu aceste doua etichete impuse de diagnostic.

O vreme parintii lui au luptat pentru “reabilitarea” lui psihica, mentala si fizica.

In acesti 14 ani de viata a trait deja toata gama de umilinte generate de trauma respingerii si a depersonalizarii:

–          Retardatule, idiotule … il gratulau copiii!

S-a retras in sine, a incetat sa mai rosteasca corect cuvintele; literele si cifrele ii erau straine … un fel de  “chirilica” in tolba cuvintelor si a cifrelor latine.

La prima intalnire cu mama nu a venit si Ionut.

–          Mamico, are prieteni?

–          Are cate un vecin copil cu care se mai joaca din cand in cand. Prietenele lui cele mai bune sunt gainile. Sta printre gaini si vorbeste singur.

–          Gainile? Inteleg, gainile astea, in fond, nu-l judeca. Se simte in siguranta langa ele. Nu e nimic in neregula cu comportamentul lui. Le vorbeste, probabil, despre suferintele si neputintele lui.

–          Da? Credeti?

Speranta incepuse sa palpaie in inima de mama obosita si ranita. Ionut era perceput ca fiind oricum, numai “normal” nu.

La a doua intalnire, Ionut a venit insotit de tatal sau. Un tata in adevaratul sens al cuvantului. Tot obosit si tot abatut, trist pana la lacrimi.

Era speriat. Ionut, la ultima disputa, devenise agresiv.

Ionut, in schimb, a fost o mare si frumoasa surpriza pentru mine.

Am constatat ca intelectul acestui adolescent deprimat, zdruncinat emotional si afectiv, este un intelect matur, retard-ul mintal ascunzand, in fapt,  o disfunctie neurologica numita dislexie, nediagnosticata, ca atare, la timpul potrivit. Unul din zece copii sufera, in lume, de dislexie. Sunt zeci de artisti renumiti sau de vedete mari de la Holywood care sufera/au suferit ,  la randul lor, de dislexie.

–          Cu cine vorbesti tu, Ionut, cand mergi sa stai cu gainile? Mie poti sa-mi spui. Cand eram mica, eu insami vorbeam, mai degraba, cu pisoii si mieii, decat cu mama  sau cu tata sau cu prietenele mele.

M-a privit timid in ochi, si-a cantarit bine cuvintele si a decis sa-mi spuna, un pic impiedicat, un pic balbait:

–          Cu … supereroul si cu omu’ negru. Dar n-am mai spus la nimeni.

Urechile ii ardeau de emotie. Marturisirea aceasta fusese un act de curaj. Autentic.

–          Cum arata superman? Iti multumesc ca imi povestesti mie despre prietenii tai.

–          Albastru. E albastru si e supereroul meu.

–          De ce e supereroul tau?

–          Pentru ca e prietenul meu si ma apara de omu’ negru.

–          Cum te apara?

–          Se lupta cu el.

–          Si tu ce faci cand ei se lupta pentru tine?

–          Supereroul ma trimite sa ma plimb, sa nu raman langa ei.

–          De ce? Ti s-ar putea intampla ceva rau?

–          Nu stiu, poate sa nu fiu lovit din greseala.

–          Si mergi sa te plimbi?

–          Da, ma plimb in cerc larg si ma rog.

Psihiatrii ar concluziona cumva dialogul asta …. sub umbrela unui anume diagnostic.

Ceea ce nu intelegem nu trebuie neaparat sa ne sperie. Ci sa ne motiveze sa credem si sa abordam noile informatii si/sau realitati, onest, cu discenamant, cu aplecare catre studiu si catre cunoastere. Sa fim creativi, intuitivi, empatici si flexibili cognitiv.

N-o sa insist asupra omului negru. Am constatat ca descrierea acestuia (sombrero si pelerina) coincide cu povesti similare care mi-au fost impartasite de-a lungul multor ani, in parte fiind experiente onirice repetate, de alti oameni, femei si barbati maturi, bine pozitionati sau nu, profesional, personal, social.

Ionut este un copil cu mult suflet si cu minte la fel. In terapie, cativa copii mi-au vorbit despre planeta albastra, cu oameni albastri. “Prieteni imaginari” sau prieteni din vis.

A plecat din cabinet cu lacrimi in ochi, imbratisandu-ma strans. Nu se mai simtea respins, idiot sau nebun. Nu a mai fost “gratulat” astfel. Are un viitor. Trebuie, doar, sa o ia de la capat: sa invete sa scrie si sa citeasca. Sa termine un liceu, sa frecventeze o scoala normala (in Romania sunt doar 2 – !!!! – clase pentru copii dislexici, la Targu’ Mures) si nu una “speciala”. Poate ca debutul acesta greu de viata il va ajuta, la un moment dat, sa supracompenseze efortul si suferinta, urmand inclusiv cursurile unei facultati. Parintii lui lupta, astazi, cu forte noi, pentru a-l ajuta sa se integreze, scolar si social, sa se inteleaga pe sine, sa se accepte pe sine, sa se iubeasca pe sine. In fond, Supereroul ii este alaturi, atat timp cat va mai avea nevoie de el, daca va mai avea nevoie de EL.

Util pentru parintii copiilor dislexici: http://www.copiidislexici.ro/ro/carti-aparute.html

Work-shop Academia Parintilor „Copilul meu extrasenzitiv”: http://www.danadumitrache.ro/copilul-meu-extrasenzitiv-work-shop/

Dana Dumitra Dumitrache

Despartirea, haina grea … .

DESPARTIREA este ca o iarna la POL inarmat fiind sau nu cu mijloace de supravietuire. Intotdeauna o traiesti cu zbucium, cu revolta, cu durere sau cu …indiferenta (aparenta). Este o experienta care macina emotional si care poate lasa urme adanci in viata ta,  in comportamentul social si personal viitor.

Este normal sa plangi, este normal sa te infurii, este normal sa te abandonezi tristetii, ba si disperarii, atat cat simti nevoia, este normal sa si negi ce-a fost intre voi, este normal sa incerci sa-l/s-o recastigi, agatat/a fiind de amintirile comune revalorizate afectiv, este normal si sa crezi ca DETASAREA este o solutie. Este normal pana si sa ridici zidul acela gros de indiferenta si negare intre tine si El/Ea pana cand suferinta se diminueaza.

Nu este normal sa nu te iubesti. Nu este normal sa iti pierzi respectul fata de tine. Nu este normal sa nu vezi omul frumos care esti si sa nu crezi in vindecare si in implinirea viitoare/prezenta.

Poti alege sa iubesti, orice ar fi. Poti alege sa fii bun, pentru ca bunatatea vindeca mai repede decat ura. Poti alege sa intri intr-o etapa superioara a existentei tale. Poti alege sa fii convingator cu tine: ai sansa sa o iei de la capat sau ai sansa sa te maturizezi afectiv si sa reinvestesti cu credinta si iubire relatia pe care tocmai ai abadonat-o sau care tocmai te-a abandonat.

Implinirea este o alegere. O decizie pe care o iei stiind ca obiectivul este viata in doi, asa cum, insa,  esti tu pregatit sa o traiesti.

Nu intra intr-o relatie din pricina fricii ca vei fi singur/singura. Nu alungarea singuratatii este obiectivul, ci bucuria ca esti exact langa persoana care te invata cel mai mult despre tine si Viata.

Va doresc o saptamana in care sa predomine sentimentul bucuriei, dar si cel apartenenei la ceva cu adevarat valoros pentru voi.

Dana Dumitra Dumitrache

Copilul meu extrasenzitiv. Work-shop

Acest work-shop se adreseaza parintilor care au primit Darul Vietii printr-un copil ALTFEL (unii il numesc “STELAR”, altii “de ACUM”, altii “CURCUBEU”, de “CRISTAL”, “INDIGO” etc”).

In esenta, este un work-shop in care invatam sa ne racordam constiintele la o realitate mult mai inalta, accesand elemente de cunoastere care vin dincolo de trairea directa.

Invatam sa ne cunoastem copiii prin mijloacele mintii emotionale, prin intuitie, prin empatie, prin cunoastere spirituala.  Este un workshop plin cu povesti de viata si despre viata.  Povesti despre copilul din noi insine si despre copilul caruia i-am dat viata. Vom invata despre comportamente problematice si comportamente bune, autentice, in relatia cu copilul nostru.

In fiecare copil se ascunde o minte si o simtire de geniu. Aceasta parte a copilului invatam sa o accesam impreuna.

Invatam sa vindecam momentele grele din viata noastra si din viata copiilor nostri, pentru a ne redobandi echilibrul, increderea, iubirea si nevoia de implinire. Invatam sa comunicam asertiv si sa ne folosim intuitia. Invatam sa intelegem in mod profund realitatea psihica si metapsihica a copilului nostru stelar, extrasenzitiv (nu neaparat extrasenzorial), adica. Prin psihodiagnoza intuitiva, exploram lumea subiectiva din fiinta care este copilul nostru in viata aceasta. Enuntam acele atribute care il definesc ca fiind un copil altfel, un copil stelar.

Sunt copii care vin in viata aceasta cu un SCOP anume: acela de a evolua  intr-o existenta inalt validata emotional, accesand mijloace de comunicare, de simtire, de traire, de intelegere si de cunoastere cu totul si cu totul speciale!

Sunt copii care au fost, poate, diagnosticati cu diverse tulburari psihice/comportament (elemente de autism, sindrom asperger, hiperkinetism, opozitie, deficit de atentie, dislexie s.a.m.d) sau, dimpotriva, au irumpt din punct de vedere afectiv, emotional-social, inca  din primul an al vietii lor, uimind prin vivacitatea cognitiva si afectiva.

Invatam, asadar:

  1. Sa recunoastem si sa validam calitatile extrasenzitive (calitati emotionale si afective speciale) ale copilului.
  2. Sa  normalizam aceste calitati/atribute si sa il invatam sa le valorizeze in mediul social, fiind bine  integrat, echilibrat si securizat.
  3. Sa invatam sa-I ascultam, ALTFEL decat suntem obisnuiti sa o facem, altfel decat am fost educati sa o facem.
  4. Sa potentam aceste calitati, inspirandu-I, intelegandu-I si ascultandu-I, sustinandu-i cautarile si raspunzand corect nevoilor lui ,  in directia descrisa si acceptata de EI.
  5. Sa invatam sa integram intuitia si empatia in relatia cu propriul copil.
  6. Sa invatam sa-i validam/confirmam experienta onirica (visele de noapte); de cele mai multe ori visele ii (pre)definesc si ii potenteaza fiinta.
  7. Sa invatam si sa-i validam experienta extrasenzoriala (calatoriile in spirit-decorporalizarile; visele inalte, intuitia-clarviziunea; amintirile altor existente; telepatia, inspiratia si creativitatea de geniu etc).
  8. Sa invatam propriul ABC emotional/afectiv in relatia cu copilul nostru extrasenzitiv; starile  emotionale negative proprii (stresul prelungit; depresia, anxietatea) pot inhiba sau frustra si vulnerabiliza copilul hipersenzitiv/extrasenzitiv. Copilul se identifica cu aceste stari si le preia ca pe o povara sau ca pe o culpa personala.
  9. Sa invatam sa comunicam corect cu el si sa gestionam crizele de furie, manie, momentele de retragere in sine/clivaj, astfel incat sa nu intarim comportamentul toxic sau indezirabil/problematic al copilului in relatia cu el insusi sau cu adultii importanti din viata sa.
  10. Sa ne dezvoltam propriile perceptii extrasenzoriale, propriul acces la experienta extrasenzoriala sau onirica inalta, astfel incat experienta comuna sa devina o experienta personala, relationala si spirituala superioara perceptiilor si intelegerii pur fizice/cognitive.

Fiecare parinte si fiecare copil va beneficia de psihodiagnoza intuitiva (patent-ul terapeutului; procedura  validata si exersata in peste 15 ani de activitate).

Calatoria/experienta intuitiva este proprie fiecarei fiinte umane. Grupul familial din existenta fizica  este si reprezentarea grupului familial din viata spirituala. Copilul isi incepe Calatoria in existenta aceasta, profund atasat de parintii sai, influentat pozitiv sau negativ de ceea ce SUNT plenar acestia.

Putem invata sa traim in armonie cu schimbarile care apar in viata noastra. Putem accepta faptul ca aceste schimbari sunt conditionate de realitatea din noi insine care  ne inspira sau ne inhiba alegerile. Care ne valideaza sau ne influenteaza/neaga deciziile, cunoasterea, intelegerea.

Este important sa invatam de la COPIII nostri. Si sa vindecam COPILUL din noi insine, pentru a nu perturba CALATORIA (VIATA) aceasta individuala si comuna.

Intalnirile de grup au loc sambata, incepand cu ora 16:00, in strada Austrului nr.50, sector 2 (Reper: Hala Traian- Foisorul de Foc).

Se desfasoara in intervalul a 3 ore si costa 100 ron.

Parintii cu dificultati financiare pot beneficia de o intalnire  individuala sau de grup GRATUITA.

Dana Dumitra Dumitrache

Psihoterapeut

Programari: 0734 656 395

E-mail: terapiipentrusuflet@yahoo.com

Frica de cutremur. Cum o gestionam.

In urma cu trei saptamani, un cutremur de 5,5 pe scara Richter zguduia somnul romanilor si le intarea spaimele.

Suntem avertizati sau pregatiti de specialisti si/sau de mass-media pentru eventualitatea in care Romania ar putea fi zguduita din temelii, de un cutremur mai mare de 7 grade, pe scara Richter. Invatam sa ignoram  avertismentele acestea, pana in momentul in care traim experienta traumatizanta, rar tragica a cutremurului.

Te gandesti ,in special, la cei dragi, la cum i-ai putea proteja sau la ce s-ar intampla cu tine daca i-ai pierde astfel: la copii, la parinti, la sot, sotie, prieteni. Iti imaginezi ca ai timp sa reactionezi si sa controlezi ceea ce simti si ceea ce traiesti fizic, ceea ce e o atitudine sanatoasa.

Ce s-ar intampla daca tu insuti ai fi supravietuitor?

Frica sau fobia de cutremur este o teama specifica. Frica accentuata si persistenta manifestata in prezenta sau in anticiparea cutremurului.

Practic, teama de cutremur si nu numai,  se manifesta pe cel putin trei paliere simptomatologice:

  1. Fiziologice: senzatii puternice de greata, slabiciune musculara, sufocare, tremor, respiratie accelerata.
  2. Comportamentale: senzatia de stana de piatra si de fuga.
  3. Reactii subiective, cand repeti obsesiv: “o sa lesin”, “o sa-mi pierd controlul”, “ o sa mor”.

Cum actionam:

In primul rand, invatand ca putem controla ceea ce traim in interiorul experientei, macar in proportie semnificativa pentru salvarea propriei vieti, daca ne informam in ceea ce priveste comportamentul de siguranta in timpul cutremurelor, daca respectam acele reguli enuntate de specialisti in dezastre naturale, daca ne achizitionam o trusa speciala de supravietuire in caz de cutremur, daca reusim sa gestionam panica.

Cum gestionam teama?

In primul rand, recunoscand ca iti este teama. Este gandul care te va ajuta sa faci fata situatiei apeland la instinctul de supravietuire si la tehnicile specifice validate de specialisti.

In plan emotional, psihic, poti apela la tehnica  desensibilizarii sistematice, adica la expunerea in plan imaginativ,  la cutremur (singur, dimineata, inainte sa te dai jos din pat sau securizat, in cabinetul psihoterapeutului). Este ca si cum ai premedita la nivelul imaginatiei ceea ce ai trai in mod real emotional si fizic in timpul cutremurului. Tehnica este validata de simptomatologia consacrata fricii si panicii. Incet, incet, invatam, astfel, sa facem fata fricii. Frica se diminueaza, pentru ca intervine, treptat,  reglajul emotional.

Invatand, afland  ca poti controla un procent variabil din ceea ce ti se intampla. Este important sa simti ca ai control si ca poti preveni in totalitate sau intr-o oarecare masura situatiile ireversibile.

Si tehnica distragerii, prin credinta/religie, asociata cu comportamentul corect indicat de specialisti pot fi utile: te rogi, asa cum stii sau asa cum simti in acel moment incarcat emotional si actionezi in consecinta, stiind ca nu ai voie sa alergi pe scari, sa stai in preajma mobilierului inalt si greu sau in preajma geamurilor si oglinzilor, de exemplu.

Ne sunt utile si povestile supravietuitorilor unor cutremure mari, asa cum a fost si cel din 77. Invatam din experienta lor directa.

Uneori, frica de cutremur ascunde in faldurile sale alte doua frici mai mari sau la fel de mari: frica de moarte si claustrofobia, frica de spatii inguste, adica. In acest caz,  poate ca trebuie actionat preventiv prin abordarea terapeutica a fobiilor specifice in spatiul securizant al cabinetului de psihoterapie.

In situatii de criza,  important este sa nu pierzi controlul emotional, sa actionezi irational  si nu  conform tehnicilor de supravietuire in caz de dezastre.

Nu uita: previne fiind informat si echilibrat emotional.

Dana Dumitra Dumitrache

www.psihoterapie.fundatiamereuaproape.ro

TERAPIE DE DOLIU. Întalniri de grup.

Viata este sacra. Ii intrezaresti sacralitatea in faldurile Vesniciei. Pentru ca incepe cu prima declaratie de iubire: Nasterea. Si cu fiecare declaratie de iertare: Plecarea spre Inalt.

In urma cu 2 ani, Maria si-a pierdut fiica. Unicul copil. Cand a plecat pe aripi de Inger, in dimensiunea Spiritului,  Ana avea 16 ani si o poveste de viata in spate, marcata de divortul parintilor si culminata cu un diagnostic de cancer, in stadiul IV.

A luptat mama ei ca o leoaica ca sa-i salveze viata! Ana a  invins, temporar, cancerul cu ajutorul specialistilor oncologi din Germania. Nu boala oncologica a trimis-o la ceruri pe Ana, ci o embolie pulmonara, diagnosticata prea tarziu de medicii romani.

Ce/cum poate trai o mama care isi ingroapa copilul, unicul copil? Cum ii sunt zilele, cum isi indura noptile? Cat de lungi sunt clipele de singuratate si cat de crud este dorul? Cat de profunda este suferinta? Cat de traumatica este pierderea? Cand constientizezi ca te simti vinovat?

Cu ce te consolezi, cum inveti sa traiesti cu absenta copilului tau, stiind ca, cel putin in viata aceasta, in anii acestui timp linear, prea lungi pentru o inima ranita de mama sau de tata, prea grei pentru ca nu mai poti sa ii vorbesti copilului tau,  nu mai poti sa il mangai, sa il tii in brate, sa il povatuiesti, sa ii indrumi pasii catre implinire, sanatate si fericire? Cum sa traiesti stiind ca nu o sa iti mai vezi copilul intrand pe usa, zambitor sau ciufut, nu o sa te mai sarute, ca de obicei,  pe obraz si n-o sa-ti mai spuna:

– Am venit, mami! Ce-mi dai sa mananc? Cum ti-a fost ziua de azi?

Cum te impaci cu pierderea aceasta? Te impaci vreodata? Cand stii ca viata merge mai departe? Cand poti sa traiesti fara ca gandul la copilul tau sa nu mai fie tortura? Cu cata nerabdare astepti intalnirea voastra din oniric, intalnirea voastra din VIS? Oare ce-a vrut sa-mi spuna, te intrebi, dimineata, dupa ce visul se incheie … .

Raspunsuri la aceste intrebari si inca multe altele le afli aici, langa mine, ascultatorul si indrumatorul tau, de suflet. Ai, cu adevarat nevoie de a fi ascultat, de a fi inteles, de a fi sustinut, de a fi IMPACAT! Viata TA TREBUIE sa mearga mai departe!

Si tot aici vei fi calauzit de povestile de viata, de pierdere si de suflet ale altor mame si ale altor fii si fiice, frati si surori care si-au pierdut un membru drag al familiei lor. Vei afla cum traiesc ei cu experienta aceasta  traumatizanta, cu dorul, cu lipsa, cu suferinta si cum reusesc sa se aline.

Sunt multe  pe care nu le-ai aflat inca despre pierdere, despre boala, despre Spirit, despre moarte, despre Viata, despre tine, cel care ai fost inainte si cel care ai devenit dupa plecarea copilului tau (sau a iubitului, a sotului tau, a mamei sau a tatalui tau)!

Travaliul de doliu il facem impreuna, in psihoterapia de grup.

Pierderea unei persoane dragi inseamna trauma, trauma de pierdere. Inseamna blocaj emotional (emotii captive), inseamna stres prelungit (pre si post traumatic), inseamna simptomatologie psihosomatica si invalidarea vietii pe o perioada lunga de timp.

Fiecare intalnire presupune prezenta a maxim 12 persoane. Ne intalnim intr-un spatiu securizant, cald, placut,  din strada Austrului nr.50, sector 2, Bucuresti (Hala Traian-Foisorul de Foc).

In fiecare luni, incepand cu ora 17:00; sau in fiecare sambata, incepand cu ora 14:30.

O sedinta dureaza 2 ore; cost 55 RON.

O persoana aflata in dificultate financiara, poate participa GRATUIT la 2 intalniri lunare.

Terapia de doliu nu conditioneaza persoana prin prezenta saptamanala.

Programari: terapiipentrusuflet@yahoo.com

Contact:0734 656 395

Alte work-shop-uri, psihoterapii de grup, prezentate si elaborate de mine:

Psihoterapie de grup: “Exista VIATA dupa Cancer”;

Work Shop ACADEMIA PARINTILOR: “Copilul meu rebel. “

Work Shop ACADEMIA PARINTILOR: “Copilul meu extrasenzitiv.”

TERAPIE DE DOLIU. Întalniri de grup.

Viata este sacra. Ii intrezaresti sacralitatea in faldurile Vesniciei. Pentru ca incepe cu prima declaratie de iubire: Nasterea. Si cu fiecare declaratie de iertare: Plecarea spre Inalt.

In urma cu 2 ani, Maria si-a pierdut fiica. Unicul copil. Cand a plecat pe aripi de Inger, in dimensiunea Spiritului,  Ana avea 16 ani si o poveste de viata in spate, marcata de divortul parintilor si culminata cu un diagnostic de cancer, in stadiul IV.

A luptat mama ei ca o leoaica ca sa-i salveze viata! Ana a  invins, temporar, cancerul cu ajutorul specialistilor oncologi din Germania. Nu boala oncologica a trimis-o la ceruri pe Ana, ci o embolie pulmonara, diagnosticata prea tarziu de medicii romani.

Ce/cum poate trai o mama care isi ingroapa copilul, unicul copil? Cum ii sunt zilele, cum isi indura noptile? Cat de lungi sunt clipele de singuratate si cat de crud este dorul? Cat de profunda este suferinta? Cat de traumatica este pierderea? Cand constientizezi ca te simti vinovat?

Cu ce te consolezi, cum inveti sa traiesti cu absenta copilului tau, stiind ca, cel putin in viata aceasta, in anii acestui timp linear, prea lungi pentru o inima ranita de mama sau de tata, prea grei pentru ca nu mai poti sa ii vorbesti copilului tau,  nu mai poti sa il mangai, sa il tii in brate, sa il povatuiesti, sa ii indrumi pasii catre implinire, sanatate si fericire? Cum sa traiesti stiind ca nu o sa iti mai vezi copilul intrand pe usa, zambitor sau ciufut, nu o sa te mai sarute, ca de obicei,  pe obraz si n-o sa-ti mai spuna:

– Am venit, mami! Ce-mi dai sa mananc? Cum ti-a fost ziua de azi?

Cum te impaci cu pierderea aceasta? Te impaci vreodata? Cand stii ca viata merge mai departe? Cand poti sa traiesti fara ca gandul la copilul tau sa nu mai fie tortura? Cu cata nerabdare astepti intalnirea voastra din oniric, intalnirea voastra din VIS? Oare ce-a vrut sa-mi spuna, te intrebi, dimineata, dupa ce visul se incheie … .

Raspunsuri la aceste intrebari si inca multe altele le afli aici, langa mine, ascultatorul si indrumatorul tau, de suflet. Ai, cu adevarat nevoie de a fi ascultat, de a fi inteles, de a fi sustinut, de a fi IMPACAT! Viata TA TREBUIE sa mearga mai departe!

Si tot aici vei fi calauzit de povestile de viata, de pierdere si de suflet ale altor mame si ale altor fii si fiice, frati si surori care si-au pierdut un membru drag al familiei lor. Vei afla cum traiesc ei cu experienta aceasta  traumatizanta, cu dorul, cu lipsa, cu suferinta si cum reusesc sa se aline.

Sunt multe  pe care nu le-ai aflat inca despre pierdere, despre boala, despre Spirit, despre moarte, despre Viata, despre tine, cel care ai fost inainte si cel care ai devenit dupa plecarea copilului tau (sau a iubitului, a sotului tau, a mamei sau a tatalui tau)!

Travaliul de doliu il facem impreuna, in psihoterapia de grup.

Pierderea unei persoane dragi inseamna trauma, trauma de pierdere. Inseamna blocaj emotional (emotii captive), inseamna stres prelungit (pre si post traumatic), inseamna simptomatologie psihosomatica si invalidarea vietii pe o perioada lunga de timp.

Fiecare intalnire presupune prezenta a maxim 12 persoane. Ne intalnim intr-un spatiu securizant, cald, placut,  din strada Austrului nr.50, sector 2, Bucuresti (Hala Traian-Foisorul de Foc).

In fiecare luni, incepand cu ora 17:00; sau in fiecare sambata, incepand cu ora 14:30.

O sedinta dureaza 2 ore; cost 55 RON.

O persoana aflata in dificultate financiara, poate participa GRATUIT la 2 intalniri lunare.

Terapia de doliu nu conditioneaza persoana prin prezenta saptamanala.

Programari: terapiipentrusuflet@yahoo.com

Contact:0734 656 395

Alte work-shop-uri, psihoterapii de grup, prezentate si elaborate de mine:

Psihoterapie de grup: “Exista VIATA dupa Cancer”;

Work Shop ACADEMIA PARINTILOR: “Copilul meu rebel. “

Work Shop ACADEMIA PARINTILOR: “Copilul meu extrasenzitiv.”

EMOTIVITATEA, e rau cu ea, dar e mai rau fara ea.

EMOTIVITATEA, e rau cu ea, dar e mai rau fara ea.

Sper ca ati pus in saptamana care a trecut doar ganduri de bine, insotite de  emotii constant pozitive. Sa nu uitam ca ce sadim in minte si in suflet, regasim la nivelul intamplarilor si trairilor noastre,  in viitor.

Stim deja cum se manifesta emotivitatea. Macar o data in viata am trait-o si nu a fost o experienta tocmai placuta. Sa-ti tremure genunchii, sa te pricopsesti cu niste urechi sau obraji  purpurii, tocmai atunci cand nu ti-ai dori, sa ai senzatia aceea neplacuta de “nod in gat”, sau sa simti cum inima bate ca in toiul unui maraton, sa te trezesti inaintea unui examen sau al unui interviu important ca intestinele tale si-au declarat razboi, sa te blochezi penibil in mijlocul frazei, uitand eventual ideea de la care ai plecat sau, mai rau, avand un blocaj mnezic de zile mari, in mijlocul examenului, parca nu sunt  manifestari cu care sa ne mandrim sau pe care sa le acceptam cu usurinta.

Emotivitatea aceasta manifesta, atat in copilarie, cat si la maturitate, isi poate gasi radacinile in mostenirea genetica, poate fi cauzata de blocaje emotionale, de traume adica, de lipsa de afectivitate in prima parte a vietii, de tristete prelungita , de o existenta profund afectiva si emotionala, intr-un cuvant de un grad inalt de empatie.

Cum scapam de emotivitate? Expunandu-ne, in primul rand, factorilor stresori. Examene pe care le trecem cu bine, validate sau nu de emotii puternice, intalniri care, in ciuda emotivitatii, parca nu au fost chiar catastrofale, locuri  noi pe care le exploram fara sa ne fi ratacit, conducand masina, constant, fara evenimente care chiar sa ne puna viata in pericol s.a.m.d. . Faptul ca reusim sa constientizam ca ne-am descurcat onorabil in situatiile generatoare de stres, mai ajusteaza din intensitatea emotionala si din simtomatologia asta debilitanta.

Cu timpul, vom constata ca reusim sa ne reglam  amplitudinea emotionala, ca in situatii viitoare asemenatoare, nu mai reactionam somatic. Ne maturizam emotional si afectiv.

Apoi, daca simtomatologia persista, poate ca trebuie explorata cauza care a declansat-o, in mediul securizant al cabinetului de psihoterapie.

Un copil emotiv trebuie motivat sa raspunda in fata clasei, incurajat sa isi expuna parerea, ideile, validandu-l pozitiv de fiecare data.

Nu ajuta etichetele si epitetele. Nu ajuta critica. Nu ajuta centrarea execesiva pe simtom, in defavoarea actiunii.

Sa nu uitam ca, hipersenibilitatea poate avea si beneficii, ne poate mobiliza sa gandim si sa actionam cu pasiune, cu determinare, daca invatam sa abandonam la timp reduta retragerii in sine. Un actor va sti sa-si foloseasca emotivitatea pentru a transmite bogatia emotionala de care dispune in mod nativ, in rolul cu care se identifica pe scena.

Traiti cu incredere si acceptare ceea ce sunteti. Respectati-va si iubiti-va. Priviti spre inaltimi, intotdeauna. Visati si actionati, fiti martorii propriei voastre deveniri.

EUROPA FM, „O dimineata de milioane”, cu Ana-Maria Tatu:

http://www.europafm.ro/stiri/bazar/psiholog-dana-dumitrache-cum-scapam-de-emo-iile-din-timpul-examenelor-sau-din-timpul-interviului-de-angajare~n69401/

Dana Dumitra Dumitrache

Oamenii: fiintele acestea emotionale.

Astazi vom vorbi despre emotii, despre universul acesta din noi  insine care ne umple existenta cu trairi intense, exceptionale sau nu. Ne vom imprieteni cu realitatea aceasta care este guvernata de lobul amigdalian din spatele urechii.  Care inseamna sentimente si emotii si care definesc ceea ce suntem in fiecare moment al vietii noastre.

Mi-as dori sa stiti ca lumea aceasta emotionala din noi este insasi forta care ne guverneaza deciziile, ne influenteaza in sensul bun sau mai putin bun o alegere sau alta, o realitate de viata sau alta, ne ridica sau ne coboara.

Pentru ca suntem fiinte emotionale, viata este cu adevarat o provocare. Emotiile ne invata cel mai bine despre noi insine si despre viata. Important este sa le traim fara prejudecata ca emotiile si sentimentele ne gasesc  vulnerabili, ca ne-ar aduce cine stie ce prejudicii de imagine sau ca ne-ar sabota, intr-un fel sau altul, obiectivele majore, sociale sau profesionale.

Pe de alta parte, eu asociez emotiile, chiar si pe acelea magistral mascate, disimulate, cu energia electrica. Nu se vede, dar fierul de calcat sau televizorul functioneaza doar pentru ca exista curentul electric. Asa e si cu emotiile noastre. Iubitul, copilul sau seful nostru, devin oglinda emotiilor noastre. In spatele mastii si a zambetului, emotiile exista si ne desconspira. Fiind furios, trist sau pur si simplu obosit, oricat ne-am stradui sa mascam aceste trairi, acestea vor penetra constiinta, campul psihic al persoanei din fata noastra si vom avea parte de reactii pe masura. Nu intotdeauna. Doar atunci cand celalalt este si el vulnerabil, cand celalalt isi traieste propria odisee emotionala negativa. Ne enervam pentru ca descoperim in campul emotional al celuilalt ceea ce nu acceptam la noi insine.

Ei, da, suntem fiinte emotionale! Evrika!

O simpla constientizare a starii emotionale in care ne aflam sparge balonul cu trairi negative. Un cuvant de acceptare si recunoastere il va ajuta pe cel din fata noastra sa inteleaga ceea ce simtim si gandim si se opreste, astfel, valvataia care aprinde cearta, calmeaza reprosurile,  opreste judecatile, atat de invalidante pentru noi, fiintele sociale care suntem.

Invatam sa fim asertivi si persuasivi. Invatam sa recunoastem in celalalt valoarea si intensitatea emotiilor care ii dau ghes in relatie cu tine sau cu ceilalti. Validati-I emotia: da, inteleg ca esti gelos, furios, descurajat, trist, umilit s.a.m.d. . Nu negati ceea ce simte si traieste, nu il judecati: m-am saturat sa te tot ascult! I-a mai termina cu prostiile! Sau si mai rau: linisteste-te, nu s-a intamplat nimic! Cum sa se linisteasca si cum ai decis tu, cel care nu traiesti ceea ce traieste el, ca ceea ce simte e gresit sau e nimic ? Cu acest comportament sau atitudine nu vei reusi decat sa intetesti sentimentele omului din fata ta care are tot dreptul sa se razboiasca cu sine, cu tine sau cu altii. Negandu-I ceea  ce simte ii impui un patern care il va frustra si il va invata ca ceea ce simte e gresit. Normalizarea acestor trairi inseamna, cum am mai zis, recunoastere si acceptare. Data viitoare emotia nestavilita va fi mai putin intensa, pentru ca a invatat ca ceea ce traieste la nivelul emotiei este normal si chiar ii este de folos. Nu i-ai mai transmis direct sau indirect ca este vinovat. Rupi comportamentul vinovatiei. Rusinea si vinovatia afecteaza in mod flagrant ceea ce suntem si lezeaza calitatea vietii. Vom invata despre nefericire si ne vom comporta astfel, in defavoarea implinirii si fericirii.

In fapt, emotiile si sentimentele noastre sunt  edificiul prosperitatii si fericirii noastre.

Dana Dumitra Dumitrache

Ma gasiti si aici: http://www.europafm.ro/stiri/bazar/psiholog-dana-dumitrache-sa-inva-am-sa-acceptam-emo-iile-celuilalt~n69206/

sau aici: www.psihoterapie.fundatiamereuaproape.ro

Off-ul parintelui: copil erudit sau geniu IT-ist?

Vremurile s-au schimbat, copiii  tin pasul cu aceste vremuri, independent de dorinta sau vointa adultilor responsabili si iubitori din viata lor.

S-au volatilizat zilele in care o carte era o evadare asteptata si apreciata, iar vizionarea unui spectacol de teatru o sarbatoare. Gadgeturile sunt preferatele picilor mai mari sau mai mici. Propriul meu fiu a descoperit laptop-ul si pe Georgi curiosul la nici doi ani de viata. Astazi, la patru ani, performeaza si face operatii IT complexe, de neinteles pentru mine. Cand plecam in vacanta ne comunica zi de zi ca ii este dor de laptop. Ca sa intelegeti, laptop-ul, adica Georgi curiosul,  l-a invatat prima limba straina: engleza.

Pe de alta parte, mijloacele generatiei noastre de informare au fost cartile: literatura, filosofia, psihologia. Probabil ca, daca dispuneam de tehnologia prezentului, ne-am fi dezvoltat cognitiv tot prin intermediul acestor tehnologii.

Nu, nu o sa fac astazi poliloghia dezavantajelor tehnologiei it-iste si nici nu o sa afirm cat de invalidante social si emotional sunt acestea pentru copiii nostri.

Fiecare generatie isi urmeaza cursul sau  relevant de dezvoltare. Viata sociala, dar si economica se schimba, nevoile la fel, de ce am aprecia mai mult o cunoastere decat alta! Astazi, copiii asculta o poveste pe DVD, vizioneaza un desen animat, in fapt, se dezvolta alte abilitati emotionale, afective, sociale, mnezice, de comportament, de atitudine, decat cele care ne-au dezvoltat pe noi, generatia mileniului trecut. Vizualul primeaza in fata imaginatiei, am spune. Dar nu e chiar asa: reprezentarile la nivelul imaginatiei creatoare se pot imbunatati avand acces la imaginea completa a unui lucru sau al unei realitati.

Dependenta tot dependenta ramane fie ca este de lectura, fie ca este  de gadget-uri, diferenta fiind, de esenta si continut.

Si totusi, revin la ideea initiala: vremurile s-au schimbat, oamenii se schimba, educatia de care ar trebui sa beneficieze copiii nostrii trebuie sa tina pasul cu schimbarile economice si sociale, cu cognitia/inteligenta inalta a copiiilor nostri.

Am auzit deseori in jurul meu despre invalidarea emotionala a copilului care sta mult in fata calculatorului si de pericolele mediului virtual, in ceea ce ii priveste. Da, aceste pericole exista daca si numai daca parintii, adultii responsabili din viata lor nu le ofera copiilor lor atentie afectiva si emotionala de calitate, daca acesti copii sunt lasati de izbeliste din punct de vedere afectiv si emotional, daca bucuria si atantia le este cumparata cu lucruri materiale, in absenta dragostei neconditionate si a  comunicarii directe, constructive. Orice domeniu necesita performanta, iar performanta se obtine muncind, adica descoperind plenar acel domeniu.

Un copil isi alege primele modele de viata in adultii iubitori si doar iubitori si echilibrati emotional din viata lor. Daca parintele sau este indragostit de lectura si de cultura, in general, ii poate insufla aceasta dragoste si copilului, fara nici cel mai mic efort. Si copilul va creste cu ambele valori ale vietii sale: cultura clasica si cultura IT.

Copiii sunt oglinda noastra: putem oricand schimba ceva in noi insine, astfel incat imaginea care se reflecta in copil sa fie clara si echilibrata. Melanjul intre cele doua culturi este posibil cu intelegere, acceptare a unei realitati noi si multa, multa iubire autentica in relatia cu fiul sau fiica noastra.

Depresia si anxietatea postnatala

O poveste in desfasurare … .

Cand a devenit mamica, Gabriela a fost in al noualea cer ! A simtit o asa mare iubire pentru bucatica aceea de lumina care ii era fiica, incat iubirea aceasta a cuprins tot si toate in jurul ei.

Isi dorise mult, foarte mult acest copil si … iata ca, dupa multi, multi ani de asteptare, a venit pe lume Bianca. Fusese o sarcina toxica si oboseala se cronicizase in psihicul si in trupul ei. Dar, era fericita! Ii era un pic teama de ce va urma dupa ce vor ajunge acasa. Doi parinti si un trupusor firav de copil. Copilul lor! Doi ochi care le vorbea, dincolo de cuvinte. O priveau amandoi minute in sir minunandu-se de perfectiunea acelui chip de bebe.

A venit, apoi, prima baita. Parintii s-au contrazis un pic: sa foloseasca cadita ei colorata sau chiuveta si jetul fin de apa. O dermatita capatata in spital ar fi fost mai bine tratata sub contactul direct cu apa.

Apoi, primul supt, acasa, fara sprijinul unor mamici mai experimentate. Primul planset, primul zambet, primul schimbat de pampers, prima noapte putin mai agitata, prima vizita a medicului pediatru. Primul somn prelungit. Prima regurgitare. Primul semnal de colici.

Intr-o zi, mama a inteles ca este trista. O tristete coplesitoare ii invadase  fiinta. A sesizat si ca este reactiva, nervoasa.

–          Sunt obosita, si-a spus. O sa ma refac. O sa fie bine!

A observat, dupa un timp, ca … parca nu mai este conectata pe deplin la fiica ei. S-a intrebat constient:

–          Sunt o mama care nu-si mai iubeste copilul? Ce se intampla cu mine? De ce traiesc starile acestea?

Nu a stiut cu cine sa impartaseasca trairile astea. Sotul, prietenele, parintii poate ca nu ar fi inteles-o. Poate ca ar fi judecat-o.

Dormea putin si tresarea la cea mai mica miscare, in somn, a Biancai. Dormea pe o canapea, in camera fetitei ei, ca sa-i fie cateva luni aproape. Asa isi putea lasa si sotul sa doarma mai bine.

Intr-o noapte, s-a trezit brusc cu o alarma in minte, parca un clopotel ar fi sunat langa urechea ei: Bianca se rostogolise pe burtica si era congestionata: nu mai putea sa respire. A repozitionat-o si a vegheat-o tot restul noptii.

Si, totusi, de ce era atat de … da, atat de deprimata! A adunat intr-un singur cuvant trairile acestea acaparatoare, apasatoare: depresie.

A inteles ca este depresie si i-a dat si o denumire clara, semn de constiinta treaza: depresie postnatala.

–          Bun, o sa-mi treaca.

Dar tristetea ei, irascibilitatea, insomniile, agitatia sa.m.d. nu au trecut, nu s-au diminuat in intensitate. Dimpotriva. Se certa mai des cu sotul ei; plangea mai mult, se autoizolase. Nu mai avea chef de nimeni si aproape de nimic. Isi impartea timpul intre curatenie, gatit si copil: alaptat, schimbat, plimbat prin parc, leganat, cantat. Un robotel cu cheia blocata intr-un ritm oarecare.

Fetita incepuse sa planga des si sa doarma din ce in ce mai putin.

–          Creste, si-a spus. E firesc.

(…)

–          Oare de ce nu pot sa ma stapanesc, de ce sunt permanent atat de furioasa? De ce traiesc cu … SPAIMA aceasta in suflet? Sunt hormonii de vina? Cu siguranta, asta e! O sa-mi treaca.

Si-a clarificat, in sfarsit, ca traieste si cu o … spaima. Spaima de ce?

A mers la un psiholog specialist in terapia Bach. Si-a dorit sa consulte un specialist mai putin … invaziv. Tincturi pentru fiecare spaima si traire in parte. Apoi, a abandonat terapia. Cand sa mai aiba timp si pentru psiholog si pentru terapie?

A observat, in timp, ca ii vin din ce in ce mai des in  minte imagini cu momente traite in copilarie. Flash-uri cu tot soiul de imagini: imaginea mamei ei, a casei in care a copilarit, imagini cu bunicii si cu apropiatii ei.

Nu avusese o copilarie fericita. Si-a spus ani la rand:

–          Cand voi fi mama, nu voi repeta greselile mamei mele! Nu voi pune pe umerii copilului meu problemele mele nerezolvate din minte si suflet!

Intr-o zi a inteles, pur si simplu:

–          Spaima aceasta cred ca vine din copilaria mea! Retraiesc, pasamite,  sentimentele de neputinta ale propriei mele copilarii. Retraiesc ceva din copilaria mea chinuita. O sa treaca. Trebuie sa am rabdare cu mine.

Senzitivitatea aceasta speciala a ei o ajuta sa constientizeze pas cu pas ce se intampla cu sine si prin sine, cu copilul ei.

Bianca era mai tot timpul bolnava. Nu o data, in toiul noptii, si-au urcat copilul in masina si au mers la urgenta: reflux gastroesofagian, bronsolita, otita etc. .

(…)

Povestea Gabrielei, ca orice poveste, are si un deznodamant. In cele din urma, cunoasterea aceasta emotionala a ei a ajutat-o si … sa traga linie si sa accepte ajutorul. A inteles ca poarta pe umeri poveri prea mari, poveri transgenerationale (atasamente)  reactivate in momentul in care a devenit mama.

Detasarea afectiva, tristetile, spaimele, anxietatea, toate erau semnale/simtome ale nevoii de vindecare.

Acum, Bianca zburda sanatoasa. Nu mai somatizeaza starea emotionala si afectiva a mamei. Relatia cu sotul ei a devenit si mai stransa afectiv. Sunt o familie.

Drumul catre sine poate fi un program cu cerinte si optiuni clare, elaborat sau nu; mai intai, insa, trebuie sa accesezi baza de date si sa operezi cu aceasta in cunostinta de cauza.

Metaforic vorbind, exista un sambure care nu a rodit inca, acolo in AND-ul si in memoria ta emotionala si afectiva. Trebuie doar sa-i cream terenul propice rodirii si dezvoltarii.

Cum creste un copac? De la sine. Are nevoie doar de natura, natura care la CREAT. Uneori creste stramb, aplecat si pare sa sustina mai greu trunchiul, alteori, drept si falnic. Diferenta o face echilibrul, constiinta, armonia lautrinca.

Starea de nefericire ne este deseori mai la indemana decat starea de multumire, de bucurie. Nu devenim nici macar constienti de nevoia aceasta primara de bucurie si iubire, prea adanciti fiind in tristete, in nefericire.

Nu ezitati sa cereti ajutorul. Intotdeauna, universul/viata lucreaza impreuna cu voi. Veti capata cel mai potrivit terapeut cu cea mai potrivita metoda de abordare a problemei voastre.

Nimic nu este intamplator. Este doar coincidenta semnificativa.

Iubiti-va.

Dana Dumitra Dumitrache