Obișnuim să țipăm la copii? Cum înlăturăm consecințele.

Obișnuim să țipăm la copii? Cum înlăturăm consecințele.

M-am gândit că vă va fi mai util să vă străduiți să reparați un comportament decât să-l excludeți, pentru că așa vă spune cugetul sau psihologul.
Să credeți că puteți exclude acest comportament, țipatul, e o himeră. Să-i dictați minții emoționale e o mare, dar mare provocare! Doar un antrenament dur, poate cel pe care îl practică anumiți angajați ai serviciilor secrete sau cei care lucrează sub acoperire în crima organizată ar putea fi capabili să-și cenzureze reacția emoțională și încă pe cea pe care a învățat-o din pruncie! Vrei nu vrei, gura este slobodă și emoția primează gândului cuminte de persoană civilizată (de regulă are la bază un comportament învățat și experimentat maxim: mânia). A! Ar mai fi o variantă de control: să fiți alexitimici, adică habarniști în ale emoțiilor. Dar nu e o virtute, ci o povară, pentru că lipsa oricăror emoții sau neconștientizarea lor, creează un handicap și celui care îl manifestă și partenerului/partenerei sale, dar copilului său.
Ne acceptăm cu bune și cu cele mai puțin bune.
Deci, mai bine să nu forțăm natura și să învățăm să trăim cu ceea ce suntem, pe ici pe colo, să vindecăm emoțiile dureroase, recte copilul rănit din noi înșine și, poate, poate, chiar vom abandona paternul acesta emoțional, sensibil reactiv. Dar nu bag mâna în foc că temperamentul, acest armăsar sălbatic, va deveni mielușel doar pentru că a învățat să iubească și să ierte, inclusiv să se ierte pe sine.
Copilul nostru nu este un program din memoria unui calculator performant. Dai click pe el și funcționează întocmai. El, adesea, este oglinda în care ne privim pe noi înșine, dar ne privim și cu ochii copilului rănit sau al mamei, al tatălui imperfect și arareori suntem capabili să conștientizăm ceea ce suntem în profunzime, și cu atât mai mult să ne acceptăm lipsurile sau limitele. Și ce facem? Reacționăm, fix cum reacționa bunica, mama, tata sau bunicul nostru, adică adulții importanți din educația noastră.

 

 

Am țipat? Am urlat?
1. Nu ne băgăm capul în căldarea cu apă, ca să ne trezim sau să ne pedepsim, și o ținem tot așa până când ne-am înecat în propria noastră rușine sau vinovăție. E un cerc vicios. Cu cât ne simțim mai vinovați sau mai rușinați, cu atât mai des și mai aprins vom manifesta reacțiile emoționale problematice, precum cele de mai sus.
2. Ne liniștim și decidem că puiul acela de om sau de tânăr în devenire, merită scuzele noastre, iar noi merităm iertarea lui. Am decis, am acționat, dar nu din reflex, ci din credință onestă că decibelii vocii noastre chiar i-au tulburat starea emoțională și nu a fost ușor să se ierte pe sine și nici să ne ierte pe noi. Dacă părerea de rău nu este autentică, nu transmitem iubirea din spatele regretului și nu vindecăm mintea emoțională, nici a lui, nici a noastră.
3. Da, există tehnici comportamentale care te învață pe tine, colericule om, să manager-iezi reacția emoțională prin semnale general valabile și recunoscute în ambele tabere: prin retragere la timp din mediul favorizant acestui tip de reacție, prin cuvinte cheie pe care le rostești în momentul emoțional ”T” (când îți vine să urli/țipi) etc. . Dar, te condiționezi să le folosești, le aplici temporar, până răbufnești și … răbufnește și mecanismul inconștient de apărare care ascunde frica de eșec/ de imperfecțiune sau vinovăția și/sau rușinea și reacțiile tale sunt și mai accentuate, mai des manifestate.
4. Doar iubirea copilului tău ar putea să dezamorseze bomba cu comandă teleghidată care ești (o manevrează inconștientul cu tot ce conține dureros acesta). O îmbrățișare, un zâmbet, mici scuze (că, doar, de, ai greșit), o glumă bună, o declarație de iubire și de împăcare. Învață-ți copilul să le folosească din abundență în relația cu tine.
5. Explică-i că sunt lucruri din noi pe care le putem educa, negocia și altele care nu pot fi nici educate, nici negociate, cel mult, pot fi înțelese și acceptate. Temperamentul moștenit/dobândit, doar un microcip intraneuronal setat pe pace eternă, ar putea să-l strunească sau să-l transforme/schimbe.
Ai greșit? Arată-i copilului că te străduiești să strunești armăsarul acela nărăvaș din tine. Cere-i opinia, cere-i ajutorul, oferă-ți ajutor. Măcar vindecă acel copil rănit din tine. Poate nu ai primit suport emoțional și afectiv în copilărie, nu unul autentic, poate că ai fost criticat excesiv, poate că ai fost abandonat, poate că ai fost neîndreptățit constant, umilit sau jignit. Vindecarea/deblocarea emoțională mai strunește/ajustează reacția emoțională pe care o ai, cine știe, strict cu micul tău prinț/mica ta prințesă.

 

 

Iartă-te. Cerul nu o să pice pe tine, chiar dacă tu crezi asta. Și nici nu o să se deschidă pământul ca să înghită monstrulețul din tine. Ești ceea ce ești. Ești și ceea ce poți fi.
Iubiți-vă prin declarații și gesturi copiii. Nu gesturi de achiziție. Ci gesturi de tandrețe.
Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.