Lectia

Traim vremuri cu mare implicare emotionala. Suntem grabiti, obositi, impulsivi, maniosi, colerici,  rebeli, revoltati, stresati, uitam ansamblul/esentialul, prea centrati fiind pe noi insine si pe problemele pe care le avem de rezolvat;  suntem „curat” abulici, intr-o lume abulica.

Graba aceasta de a face lucruri,  de a incarca timpul intr-o mie de moduri, de a gasi resurse financiare pentru a ne achita creditele lunare, uitand sa mancam, sau mancand prea mult, amanand la nesfarsit sa il intrebam pe celalalt daca ii putem fi util cu ceva, nedorind sa oprim tortura acestui carusel in care ne-am urcat dintr-un prozaic spirit gregar, pune pe noi presiuni prea mari pentru a mai fi constientizate, ne transforma in robotii filmelor de mana a doua a anilor 60’: alexitimici (somatizam inaintea trairii si constientizarii emotiilor), frustrati social (ne intalnim nu sa discutam despre noi insine, ci despre ultimul joc IT, ultima gaselnita in materie de filme, ultima achizitie, ultimul meci huliganic de fotbal, ultima veche si noua inventie a  noastra, fugarii de noi insine), dornici de a castiga bani pentru plata a te miri ce placeri (vizita la Mall, jocurile in sistem, campionatele de poker e.t.c., senzatiile tari ale sporturilor extreme sau ale riscurilor extreme …),  sau pentru implinirea mofturilor noastre generate simtul excesiv al posesiei (ultima casa, plasma din sufragerie, supercombina frigorifica, marca de masina e.t.c.),  din ce in ce mai incapabili de a relationa corect cu noi insine sau cu ceilalti.

Cine sunt cei care ne privesc inmarmuriti, fara posibilitatea de a  discerne binele de mai putin bine? Ati ghicit: COPIII nostri. Cerem muuuuult de la ei! Nefiresc de mult! Ce le dam, in schimb? Ce v-am spus deja. Ii recompensam cand gresesc, ca sa scapam repede de manifestarile lor colerice, avand exemplul repetabil si reinventabil al adultilor de langa ei. Si ii pedepsim cand ne inunda orgoliul. Rezultatul? Batutul din picioare in mijlocul magazinului, urletele de vointa (VREEEEEAU! ACUM!) si putinta (se intampla sa primeasca ce vor) e.t.c. . Sa redau, sintetizat, un dialog dintre doua fetite, de la o gradinita, cum altfel, decat  particulara si dintr-o zona ultracentrala a capitalei?  – Tu, Y, nu imi doresc sa vii la petrecerea mea! Mama ta nu are sacou Prada! sau masina hidramata sau geanta Vitton!;

Horia … .
Horia, baietelul nostru, va implini in curand, un an si doua luni. Traieste si se bucura alaturi de noi, aratandu-ne prin fiecare gest ca are nevoie de atentia noastra, de pupicii, de imbratisarile noastre, de jocurile dintre noi, devenind cu fiecare zi care trece, mai  interesat sa cunoasca, sa invete, si mai ales mai interesat sa primeasca  afectiunea noastra neconditionata!  Stie deja intelesul lui “NU-I VOIE”, dar si semantica lui “HAI, ca POTI”!

In jurul varstei de 7 luni a invatat sa primeasca  pupici – spre recompensa. Nu parea prea entuziasmat de gest, dar se straduia sa arate ca se adapteaza  avalansei noastre de pupaturi pe intervalul “ora” de timp.

Intr-o dimineata, prea preocupata fiind sa rezolv milionul de treburi casnice pana la timpul X, obosita si dupa cateva nopti de nesomn, am ridicat tonul fiul meu. Il apostrofam sa nu se mai miste atat de mult pe scaunul rotativ din fata biroului. Ce cauta acolo dragul de copil si ce (n)a fost in mintea mea devine alta poveste! S-a oprit din joaca si m-a privit. Ati raspuns vreodata privirii (contrariate) unui bebelus? “CE AM FACUT? Isi arcuiesc sprancenele, si isi modifica rictusul gurii, privindu-te cu acel: – “Dar eu te iubesc! Tu ma mai iubesti?”.

Ziua a trecut, a venit ora 21:00 cu momentul nostru ultim de masa, de “vorba reciproca” si de rugaciune de seara, cand spunem Tatal Nostru si multumim Ingerilor.

La final, l-am luat pe Horia in brate, in intentia de a traversa holul dintre cele doua camere. In clipa aceea, dintr-un impuls (poate ca asta isi dorea baietelul meu de la mine, eu nefacand altceva decat sa-i intuiesc/preiau nevoia), l-am rugat pe Horia sa MA IERTE pentru ca de dimineata l-am apostrofat ridicand tonul; i-am mai spus ca nu am nici-un drept sa procedez astfel si cu atat mai mult sa-l fac sa sufere; momentul acela a devenit momentul de neuitat al sufletelor noaste;  Horia s-a aplecat si m-a pupat, sustinandu-mi privirea cu un zambet usor; s-a aplecat si m-a pupat! –  pentru prima data si din proprie initiativa.

Reactia lui a venit inconstient? Categoric nu: a fost o reactie voluntara, un raspuns care m-a pus pe ganduri si de care imi amintesc ori de cate ori repeta gestul, chiar si atunci cand ma vede dupa ce lipsesc 2 ore.

About the Author

Leave a Reply