Cand experientele vietii modifica ceea ce esti si-ti impiedica evolutia.
Ionut (numele este fictiv pentru a-I respecta intimitatea) a fost diagnosticat cu retard mintal si … epilepsie (episoade rare, 1-2 la cativa ani) si ca atare s-a identificat pana la depersonalizare cu aceste doua etichete impuse de diagnostic.
O vreme parintii lui au luptat pentru “reabilitarea” lui psihica, mentala si fizica.
In acesti 14 ani de viata a trait deja toata gama de umilinte generate de trauma respingerii si a depersonalizarii:
– Retardatule, idiotule … il gratulau copiii!
S-a retras in sine, a incetat sa mai rosteasca corect cuvintele; literele si cifrele ii erau straine … un fel de “chirilica” in tolba cuvintelor si a cifrelor latine.
La prima intalnire cu mama nu a venit si Ionut.
– Mamico, are prieteni?
– Are cate un vecin copil cu care se mai joaca din cand in cand. Prietenele lui cele mai bune sunt gainile. Sta printre gaini si vorbeste singur.
– Gainile? Inteleg, gainile astea, in fond, nu-l judeca. Se simte in siguranta langa ele. Nu e nimic in neregula cu comportamentul lui. Le vorbeste, probabil, despre suferintele si neputintele lui.
– Da? Credeti?
Speranta incepuse sa palpaie in inima de mama obosita si ranita. Ionut era perceput ca fiind oricum, numai “normal” nu.
La a doua intalnire, Ionut a venit insotit de tatal sau. Un tata in adevaratul sens al cuvantului. Tot obosit si tot abatut, trist pana la lacrimi.
Era speriat. Ionut, la ultima disputa, devenise agresiv.
Ionut, in schimb, a fost o mare si frumoasa surpriza pentru mine.
Am constatat ca intelectul acestui adolescent deprimat, zdruncinat emotional si afectiv, este un intelect matur, retard-ul mintal ascunzand, in fapt, o disfunctie neurologica numita dislexie, nediagnosticata, ca atare, la timpul potrivit. Unul din zece copii sufera, in lume, de dislexie. Sunt zeci de artisti renumiti sau de vedete mari de la Holywood care sufera/au suferit , la randul lor, de dislexie.
– Cu cine vorbesti tu, Ionut, cand mergi sa stai cu gainile? Mie poti sa-mi spui. Cand eram mica, eu insami vorbeam, mai degraba, cu pisoii si mieii, decat cu mama sau cu tata sau cu prietenele mele.
M-a privit timid in ochi, si-a cantarit bine cuvintele si a decis sa-mi spuna, un pic impiedicat, un pic balbait:
– Cu … supereroul si cu omu’ negru. Dar n-am mai spus la nimeni.
Urechile ii ardeau de emotie. Marturisirea aceasta fusese un act de curaj. Autentic.
– Cum arata superman? Iti multumesc ca imi povestesti mie despre prietenii tai.
– Albastru. E albastru si e supereroul meu.
– De ce e supereroul tau?
– Pentru ca e prietenul meu si ma apara de omu’ negru.
– Cum te apara?
– Se lupta cu el.
– Si tu ce faci cand ei se lupta pentru tine?
– Supereroul ma trimite sa ma plimb, sa nu raman langa ei.
– De ce? Ti s-ar putea intampla ceva rau?
– Nu stiu, poate sa nu fiu lovit din greseala.
– Si mergi sa te plimbi?
– Da, ma plimb in cerc larg si ma rog.
Psihiatrii ar concluziona cumva dialogul asta …. sub umbrela unui anume diagnostic.
Ceea ce nu intelegem nu trebuie neaparat sa ne sperie. Ci sa ne motiveze sa credem si sa abordam noile informatii si/sau realitati, onest, cu discenamant, cu aplecare catre studiu si catre cunoastere. Sa fim creativi, intuitivi, empatici si flexibili cognitiv.
N-o sa insist asupra omului negru. Am constatat ca descrierea acestuia (sombrero si pelerina) coincide cu povesti similare care mi-au fost impartasite de-a lungul multor ani, in parte fiind experiente onirice repetate, de alti oameni, femei si barbati maturi, bine pozitionati sau nu, profesional, personal, social.
Ionut este un copil cu mult suflet si cu minte la fel. In terapie, cativa copii mi-au vorbit despre planeta albastra, cu oameni albastri. “Prieteni imaginari” sau prieteni din vis.
A plecat din cabinet cu lacrimi in ochi, imbratisandu-ma strans. Nu se mai simtea respins, idiot sau nebun. Nu a mai fost “gratulat” astfel. Are un viitor. Trebuie, doar, sa o ia de la capat: sa invete sa scrie si sa citeasca. Sa termine un liceu, sa frecventeze o scoala normala (in Romania sunt doar 2 – !!!! – clase pentru copii dislexici, la Targu’ Mures) si nu una “speciala”. Poate ca debutul acesta greu de viata il va ajuta, la un moment dat, sa supracompenseze efortul si suferinta, urmand inclusiv cursurile unei facultati. Parintii lui lupta, astazi, cu forte noi, pentru a-l ajuta sa se integreze, scolar si social, sa se inteleaga pe sine, sa se accepte pe sine, sa se iubeasca pe sine. In fond, Supereroul ii este alaturi, atat timp cat va mai avea nevoie de el, daca va mai avea nevoie de EL.
Util pentru parintii copiilor dislexici: http://www.copiidislexici.ro/ro/carti-aparute.html
Dana Dumitra Dumitrache