Am hotarat sa abordez un subiect delicat: senzitivitatea si extrasenzitivitatea copilului. Am intalnit, de-a lungul acestei existente, cativa copii care pastreaza amintiri despre lumi neterestre (extraterestre, extradimensionale), vorbesc cu prieteni „imaginari” sau adopta, in relatia cu mediul, un comportament neobisnuit, straniu pentru restul semenilor. Disimuleaza, deseori, ceea ce traiesc pentru ca nu indraznesc sa vorbeasca despre experientele lor.
Unii dintre ei au ajuns, prin vointa parintilor, la psihiatru, altii, odata cu constrangerile culturale si sociale, au ales sa se inchida in ei si sa nu mai comunice despre particularitatile speciale ale fiintei lor, iar altii, privilegiatii, au continuat sa afirme cu onestitate si inocenta realitatea traita si experimentata constant de ei. Ce facem daca avem un copil care vorbeste despre planeta rosie sau planeta albastra (alta, fara caracteristicile cosmice ale Terrei), despre prietenii lui de lumina, sau despre viata sa de sub … pamant? Sufera acesti copii de o tulburare psihica? Frizeaza, prin aceste „halucinatii”, tiparele psihice ale schizoidului? Extragem copilul din realitatea sa „imaginara” sau il ducem la primul psihiatru iesit in cale? Ce face psihiatrul? Urmeaza un protocol: face anamneza (istoricul copilului), ia in calcul simptomatologia, poate opta pentru un test proiectiv sau pentru alt instrument clinic de diagnoza, pune un diagnostic initial, care diagnostic trebuie sa se pastreze timp de minim 6 luni de zile, si impune un tratament psihiatric (antipsihotic).
Ce-as face eu? Ce am facut deja: am crezut, am ascultat, am indrumat (fara sa lezez asteptarile copilului sau sa-i afectez personalitatea), am INVATAT! Am invatat ca sufletul unui copil este mirabil, iar mintea lui poate fi o poveste in sine, neasemuita, neasteptata, poate, dar extraordinara in manifestarile sale multifatesate. Bunul simt (flerul, intuitia), separa adevarul de fictiune. N-am intalnit pana acum un copil care sa minta despre realitatile fiintei lui. Singura conditie: sa simta increderea si intelegerea si sa se simta in siguranta, dincolo de orice atitudine a adultului sau de orice afirmatie rationala, linistitoare sau incurajatoare. Ce ar trebui sa stie un parinte? Ca nu are un copil bolnav (ar fi si dificil: in genere, afectiunile psihice debuteaza in adolescenta sau la maturitate), ci a capatat de la VIATA un copil cu un potential creativ diferit si o poveste de(spre) viata asemenea.
Ce ar trebui sa faca un parinte? Sa-si asculte cu incredere si detasare (fara temeri) copilul. Ce are el de spus? In ce termeni? In ce conditii? Il asiguram ca traieste sau povesteste despre o realitate fireasca sau nefireasca?
Si totusi … vine o vreme cand comportamentul sau povestile copilului nu mai sunt pentru parinte la fel de confortabile. Ce il invatam noi, determinati fiind de modelele transgenerationale sau/si din frica? Sa mistifice adevarul despre sine de dragul constrangerilor sociale? Il asiguram, mai bine, ca intelegem ca povestea lui este un act imaginativ si ca, cel mult, „sufera” de prea multa imaginatie (indirect ii confirmam ca nu il credem)? Daca un parinte nu il crede, atunci cine ar mai putea sa-l creada? Este aceasta atitudine parentala o forma de abandon? De ce nu? Este usor sa tradezi, ca parinte, asteptarile unui copil. De regula, asteptarile sunt unidirectionale: parintele asteapta de la copil si nu si invers.
N-am inserat nimic inca la rubrica : povesti neobisnuite. Ma angajez ca voi recupera timpul si voi umple spatiul acestei rubrici cu povesti de viata si existenta cu si despre copii extrasenzitivi, cu si despre adulti care vorbesc despre realitati posibile, neobisnuite pentru normalitatea culturala sau psihiatrica. Parinti, nu va temeti de darurile copiilor vostri! Invatati, ca si mine. Nu exista imposibil ci posibilitati infinite. De ce am blama ceea ce nu intelegem, inca? Va veni si ziua cand intelegerea noastra va deveni deplina.