Categorie: Psihoterapie centrata pe parinte

Am intervenit intr-un singur caz in ceea ce priveste tulburarea psihica cunoscuta sub numele de autism. Chiar imi doream, in perioada aceea, sa ajut un astfel de copil. Nu m-am implicat concret mai mult poate si pentru ca am colegi foarte bine pregatiti profesional care se daruiesc (acesta este cuvantul si aleg sa-l subliniez) lucrului cu acesti copii, respectand strategiile terapeutice cunoscute (ABA, terapia prin arta, prin muzica, echitatie, inot cu delfinii e.t.c).

Sunt terapeuti care sustin ca autismul nu este o boala, ci doar un refuz, in parte motivat,  al copilului, de a interrelationa, prea preocupat fiind de lumea sa interioara. Inclin in proportie mare catre aceasta abordare a tulburarii.

Si, pentru ca in ultima vreme am studiat  mult efectele adverse ale vaccinurilor, afirm cu tarie ca exista corelatii stranse (demonstrate ca atare in procese publice in alte tari, publicate in diverse studii) intre vaccin si afectarea neurochimica a creierului copilului. Exista, de asemenea,  modalitati de curatare a organismului copilului de tulpinile/substantele toxice continute in toate tipurile de vaccin, apeland la natura (plante, minerale, nutrienti etc).

Conjunctura …

Sa lucrezi intr-un ONG care are ca scop principal sprijinirea copiilor aflati in suferinta nu este deloc usor. Sa asculti dramele teribile ale acestor oameni (vorbim despre suferinta fizica si psihica a copilului) este o incercare si mai teribila! Sa reusesti sa-I ajuti iti rezerva o bucurie fara margini! Cu atat mai mult cu cat efortul de a-I ajuta este colectiv.

Colaborarea mea cu aceasta Fundatie cunoscuta s-a produs pe fondul unui cumul de functii, preocuparea profesionala principala fiind aceea de coordonator al unui compartiment de creatie dintr-o televiziune nationala. Printre 1000 de lucruri pe care le aveam de rezolvat pentru “de sine statatorul” nostru compartiment de promovare on-air, raspundeam si apelurilor venite pe fundatie, rezervandu-mi cateva ore pe zi si pentru activitatea – asumata constiincios – de psiholog al fundatiei, daca nu se intampla sa fiu plecata la diferite filmari. Oricum, reuseam cumva sa fac fata fiecarei zile de lucru (uneori consiilind cate o ora, prin telefon, oriunde ma aflam si orice altceva as fi avut de rezolvat in acel moment), chiar daca la finalul acesteia nu mai eram capabila sa vad sau sa ascult pe nimeni.

Telefonul Fundatiei …

Intr-o zi, spre pranz, suna telefonul Fundatiei, raspund; la celalalt capat al firului aud o voce timida de femeie. Imi spune ca este mama unei fetite autiste si ca se afla la capatul puterilor din punct de vedere financiar, dar si personal. Au facut imprumuturi bancare ca sa-I poata asigura fetitei sprijinul terapeutic specializat, intr-un centru de asistenta sociala aflat la cativa km de localitatea de bastina. Familia avea 2 copii: Flori, copila noastra, in varsta de 7 ani si un fratior mai mare cu ~ 4 ani. Practic, traiau dintr-un venit lunar de 1000 RON, minus ratele la banca. Flori, purta un aparat auditiv si din pricina aceasta venea  periodic la control, in Bucuresti, la Spitalul Panduri.

Mamica dorea sa fie ajutata fianciar de Fundatie. Din pacate, banii sunt putini si de regula, pleaca la copii bolnavi grav, pentru tratamente de specialitate in clinici din afara tarii. Era exclus sa obtin un astfel de ajutor pentru Florentina. I-am comunicat neputinta (motivele reale) de a o sprijini in sensul acesta.

Autoagresivitatea copilului autist.

Am vorbit, telefonic, pe indelete. Doamna O. si-a deschis sufletul si asa am putut contura povestea Florentinei si a familiei sale.

Ce o speria pe mamica? Agresivitatea indreptata spre sine a copilei. Flori, in crizele ei nervoase, se lovea, de cele mai multe ori, suficient de tare incat sa se raneasca. Apareau din te miri ce, de cele mai multe ori, fara un motiv aparent. Nu suporta pisicile si le chinuia daca se intampla sa prinda vreuna; dar ceea ce era aproape neverosimil – ca si simtomatologie –  si in aceeasi masura ingrijorator: suferea de insomnie;  in timpul perioadelor prelungite de nesomn urla si, la fel, se lovea. Mamica incercase diverse metode de rezolvare a problemei: ceai sedativ, cu efect de linistire, mangaiatul, leganatul, incercase sa-I citeasca povesti (daca se aseza langa ea sa-I citeasca, incepea sa tipe si mai tare), consultase psihologi si pediatri; psihologii o trimiteau la psihiatri, iar pediatri la psihologi.Comportamentul fratelui in relatie cu sora  era preponderent protectiv. F o proteja si isi rezerva timp sa se joace cu ea. Daca refuza implicarea in joc, Flori se lovea si  urla. Ambii parinti erau epuizati fizic si psihic, dar erau impreuna. De regula, cand relatia de cuplu este supusa multa vreme la un astfel de stres, are toate sansele sa se destrame.

Acorda crezare  intuitiei .

In aproape toate cazurile de interventie terapeutica ma folosesc de intuitie (sa-I spunem: deschidere sufleteasca), inaintea aplicarii oricaror strategii/metode de lucru. Este nevoie de exersare si de incredere ca poti sa tii cont de acea parte a constiintei tale care vede clar si simte la fel. Sunt flash-uri ale solutiilor. Le avem mai tot timpul, dar omitem sa tinem cont de ele. Stim ca am prevazut un lucru/ intuit, abia dupa ce acesta se intampla intocmai. Lumea ar fi mai buna sau mai putin complicata daca omul, fiinta aceasta bibeda si “rationala” ar invata sa tina cont de ceea ce ii spune sau ii arata inima, sufletul, constiinta treaza e.t.c., la o adica, nu are importanta cum denumim notiunea de intuitie. Revenind la Flori si povestea ei, nu pot spune NU  copilului care sufera! Si nici nu cred in coincidente. Intamplarea are un rol important in viata noastra. Nu putea fi intamplator nici apelul acestei mame. Acceptam, pe masura ce ii ascultam  povestea ca, intr-un fel sau altul, voi avea un rol si in viata  fetitei ei care striga, in modul sau extrem, dupa ajutor! Mai mult decat mai aveau putere sa o faca parintii ei.

Abordarea iesita din canoane  a tulburarii de tip autist.

Am intrebat-o care a fost starea ei sufleteasca in perioada preconceptie, conceptie, sarcina si postsarcina. Plina de suferinta si de lipsuri. N-am insistat asupra acelor aspecte din viata ei, insa cred ca multe din suferintele sale de atunci aveau legatura cu o stare psihica negativa anterioara casniciei. Ce a gandit in intervalul de timp mentionat: nimic bun, prea prinsa fiind in sentimentul de nefericire. Sarcina a venit pe neasteptate, intr-un moment deloc potrivit.

I-am spus mamicii sa ma asculte cu atentie si sa nu se indoiasca de  ceea ce  va urma sa o rog sa faca. Sa uite tot ce a invatat despre fetita ei si despre problema cu care se confrunta aceasta. Sa-si limpezeasca mintea si sa ma asculte cu inima ei de MAMA.

Esential era ca ea sa creada in fetita ei si in capacitatea acesteia de a se deschide, in pofida a ceea ce mentioneaza teoriile de specialitate.

Mama a avut de facut doua lucruri simple: sa se culce langa fetita ei, sa o imbratiseze, chiar daca aceasta va protesta vehement si sa inceapa sa-I cante. Orice melodie i-ar fi venit sa minte, pe aceea sa i-o fredoneze in surdina. Sa faca acest experiment cateva seri la rand, daca va fi nevoie, pana cand protestele Florentinei vor fi mai putin violente. Flori trebuia sa-I simta bataile inimii si caldura trupului mamei, si sa devina constienta de senzatiile imperceptibile creeate de fredonarea unei melodii.

Apoi, partea teoretic, cea mai dificila, sa inceapa sa-I vorbeasca, la culcare,  in cuvinte simple, dar fara ocolisuri, tot incet, aproape soptind cuvintele, despre viata ei, dinainte sa o nasca Flori, dar si ceea ce a simtit si ceea ce a trait dupa nasterea fetitei.  – “Dar credeti ca o sa ma asculte? Nu cred ca va fi in stare sa ma suporte nici macar o clipa! Este chinuitor pentru o mama, dar aceasta este realitatea.” ; – Da, cu siguranta, va invata sa va asculte; nu uitati ca v-am rugat sa uitati tot ceea ce a-ti auzit sau a-ti citit despre aceasta afectiune, sa uitati, de asemenea si toata experienta anterioara traita alaturi de copilul dumneavoastra autist. Increderea, iubirea sau  credinta cu care va veti aseza si cu care va veti imbratisa fetita inainte de culcare, si care va trebui sa fie continuta in ceea ce ii veti povesti, sunt VITALE pentru obtinerea unui feedback hotarator si relativ vindecator.” – “Sa-I povestesc despre  ceea ce am trait si despre ceea ce am simtit?” – “La fel de important este sa-I povestiti si despre ceea ce a-ti simtit in momentele diferite din viata dumneavoastra”.

Deznodamantul.

Am fost cu adevarat FERICITA cand mama mi-a povestit, tot telefonic, urmarea punerii in practica a  planului nostru de lucru.

Flori a protestat tipand si lovindu-se, ca de obicei, doar  in prima seara, dar a adormit o ora mai tarziu; a doua seara a devenit atenta la melodiile fredonate de mamica ei. Aceasta n-a mai avut rabdare si a inceput sa-I vorbeasca despre viata sa din a doua seara. Va puteti iamgina mirarea uimirea femeii cand a  devenit martora reactiei pozitive ale fiicei ei la ceea ce pana mai ieri parea de neconceput: sa o asculte cu atentie jumatate de ora, fara sa urle, fara sa tipe, fara sa-si prelungeasaca insomnia nocturna. Eu insa-mi m-am mirat de feedback-ul atat de puternic al fetitei.

–          Doamna Dana, am inceput sa-I citesc povesti scurte! Doamna Dana, Flori a acceptat sa-I citesc povesti. Acum doarme muuuult mai linistit! … Doamna Dana, astazi a venit la mine sa-mi ceara mancare! Imi arata farfuria ca vrea sa manance! Doamna Dana .. “

Nu-mi doresc sa teoretizez foarte mult diversele aspecte ale problemelor fiecarui caz in parte. Empiric vorbind, argumentele de specialitate nu tin loc de terapie. Invatam mai mult din experienta relatata si din ceea ce trezeste aceasta la nivel emotional, decat din expunerea in termeni specializati a unui caz sau altul. Cuvantul in sine vindeca, prin emotia pe care o genereaza.

Am avut ocazia sa o intalnesc personal pe Flori, cateva saptamani mai tarziu, cand a venit in Bucuresti la un control ORL. Stransesem pentru ea cativa banuti (si-a achitat cu acesti bani un imprumut) si cateva jucarii, parte de la colegiu de serviciu, parte de la Rita Muresan. Retin gestul ei compulsiv de a-I lua tatalui tigara din gura si de a o arunca pe jos. Nu-I explicase nimeni ca ar fi nociv acest obicei, dar prin cine stie ce resort cognitiv si intuitiv,  Flori atribuia constient tigarii un continut negativ care nu putea fi tolerat. Pentru ca acest comportament se manifesta doar cand era dusa la gura tigara si nu cu alt obiect asemenator. S-a comportat normal, cerand mai mult atentia tatalui, decat pe cea a mamei si sustinand cateva clipe privirea adultilor. A ales dintre jucarii o morisca de vant, daca imi amintesc bine.

As vrea sa inchei cu un indemn: vorbiti cu cei mici la stat si mari la sfat (inainte sa se nasca si dupa) si ceea ce va bucura si ceea ce va supara. Este mai usor pentru ei sa perceapa si sa introiecteze o exsperienta negativa daca cineva i-a vorbit despre aceasta.

Senzitivitatea copiilor, ca si emotionalitatea lor  este de 10 ori mai puternica decat a adultului si ceea ce pe noi abia daca ne atinge, pe ei ii doboara. Energia pe care o generam in perioadele noastre de neputinta, frustrare, suparare sau teama este preluata si in parte somatizata de copii; mai mult,  daca acestia nu inteleg cognitiv si nu accepta emotional cauza care sta la baza starii sufletesti si mentale ale adultului din viata sa ,  o pot transfera asupra lor insisi, cu alte cuvinte se vor simti  culpabili direct sau indirect de starea mentala sau emotionala a parintelui. Pot, de asemenea sa nu poata introiecta corect si deplin situatia creata (tristetea sau resentimentele adultului) si sa devina nervos, plangacios, sa viseze urat, sa devina intolerant cu sine si cu ceilalti e.t.c. .

Copiii ne pot surprinde oricand cu rationamentele lor uimitoare, rationamente care, de regula frizeaza clarviziunea inteleptului si raspunde logicii pure. Ne pot surprinde si cu gesturile lor extraordinare, incarcate de afectiune si/sau compasiune, semn ca au inteles dincolo de tagada ceea ce noi am dorit sa le comunicam.

Am hotarat sa abordez un subiect delicat: senzitivitatea si extrasenzitivitatea copilului. Am intalnit, de-a lungul acestei existente, cativa copii care pastreaza amintiri despre lumi neterestre (extraterestre, extradimensionale), vorbesc cu prieteni „imaginari” sau adopta, in relatia cu mediul, un comportament neobisnuit, straniu pentru restul semenilor. Disimuleaza, deseori, ceea ce traiesc pentru ca nu indraznesc sa vorbeasca despre experientele lor.

Unii dintre ei au ajuns, prin vointa parintilor, la psihiatru, altii, odata cu constrangerile culturale si sociale, au ales sa se inchida in ei si sa nu mai comunice despre particularitatile speciale ale fiintei lor, iar altii, privilegiatii, au continuat sa afirme cu onestitate si inocenta realitatea traita si experimentata constant de ei. Ce facem daca avem un copil care vorbeste despre planeta rosie sau planeta albastra (alta, fara caracteristicile cosmice ale Terrei), despre prietenii lui de lumina, sau despre viata sa de sub … pamant? Sufera acesti copii de o tulburare psihica? Frizeaza, prin aceste „halucinatii”, tiparele psihice ale schizoidului? Extragem copilul din realitatea sa „imaginara” sau il ducem la primul psihiatru iesit in cale? Ce face psihiatrul? Urmeaza un protocol: face anamneza (istoricul copilului), ia in calcul simptomatologia, poate opta pentru un test proiectiv sau pentru alt instrument clinic de diagnoza, pune un diagnostic initial, care diagnostic trebuie sa se pastreze timp de minim 6 luni de zile, si impune un tratament psihiatric (antipsihotic).

Ce-as face eu? Ce am facut deja: am crezut, am ascultat, am indrumat (fara sa lezez asteptarile copilului sau sa-i afectez personalitatea), am INVATAT! Am invatat ca sufletul unui copil este mirabil, iar mintea lui poate fi o poveste in sine, neasemuita, neasteptata, poate, dar extraordinara in manifestarile sale multifatesate. Bunul simt (flerul, intuitia), separa adevarul de fictiune. N-am intalnit pana acum un copil care sa minta despre realitatile fiintei lui. Singura conditie: sa simta increderea si intelegerea si sa se simta in siguranta, dincolo de orice atitudine a adultului sau de orice afirmatie rationala, linistitoare sau incurajatoare. Ce ar trebui sa stie un parinte? Ca nu are un copil bolnav (ar fi si dificil: in genere, afectiunile psihice debuteaza in adolescenta sau la maturitate), ci a capatat de la VIATA un copil cu un potential creativ diferit si o poveste de(spre) viata asemenea.

Ce ar trebui sa faca un parinte? Sa-si asculte cu incredere si detasare (fara temeri) copilul. Ce are el de spus? In ce termeni? In ce conditii? Il asiguram ca traieste sau povesteste despre o realitate fireasca sau nefireasca?

Si totusi … vine o vreme cand comportamentul sau povestile copilului nu mai sunt pentru parinte la fel de confortabile. Ce il invatam noi, determinati fiind de modelele transgenerationale sau/si din frica? Sa mistifice adevarul despre sine de dragul constrangerilor sociale? Il asiguram, mai bine, ca intelegem ca povestea lui este un act imaginativ si ca, cel mult, „sufera” de prea multa imaginatie (indirect ii confirmam ca nu il credem)? Daca un parinte nu il crede, atunci cine ar mai putea sa-l creada? Este aceasta atitudine parentala o forma de abandon? De ce nu? Este usor sa tradezi, ca parinte, asteptarile unui copil. De regula, asteptarile sunt unidirectionale: parintele asteapta de la copil si nu si invers.

N-am inserat nimic inca la rubrica : povesti neobisnuite. Ma angajez ca voi recupera timpul si voi umple spatiul acestei rubrici cu povesti de viata si existenta cu si despre copii extrasenzitivi, cu si despre adulti care vorbesc despre realitati posibile, neobisnuite pentru normalitatea culturala sau psihiatrica. Parinti, nu va temeti de darurile copiilor vostri! Invatati, ca si mine. Nu exista imposibil ci posibilitati infinite. De ce am blama ceea ce nu intelegem, inca? Va veni si ziua cand intelegerea noastra va deveni deplina.

Eeei, da! Sunt reactiv!

Ce se intampla cand un copil preia formele gand si formele emotii (acestea din urma sunt si mai puternice, mai impovaratoare si acaparatoare) de la adultii din jurul lor? Copilul are toate „sansele” sa se transforme in copilul problema, indezirabil, ca si comportament adica. Izbucneste din te miri ce!

Este galagios sau artagos,  nimeni nu-i mai intra in voie, vrea totul, dar, de fapt, pare ca nu vrea nimic (vrea sa manance, dar nu vrea, vrea jucaria aceea, dar nu arata ca i-ar pasa, vrea atentia ta, dar te respinge, vrea sa fie inteles, dar face totul ca sa demonstreze contrariul etc).

Viseaza urat! Deci va fi moracanos dimineata si irascibil in timpul zilei. Plange sau tipa fara noima! Orice afirmatia a ta se transforma in negatie in gura lui si orice NU al tau, devine DA pentru el! Nu te urca pe caroseria masinii! ii strigi speriat(a) – dar tocmai a facut-o! Nu rupe cartea! – dar s-a ales praful de ea! Nu te uita la televizor! – dar adio tihna pentru tine, daca ii stingi televizorul!s.a.m.d. .

Te invit sa devii atent(a) la starea ta sufleteasca din ultimele zile. A fost buna? Superbuna? Dar starea sufleteasca a copilului tau, prin extensie, cum a fost? Hmmm … parca a-i spune ca a fost multumitoare, in comparatie, cu alte zile. Ai avut cumva zile de cosmar la serviciu, sau te-ai certat cu iubitul, parintii sau cu sotul ? Acasa, copilul tau  e duracell! – ba rade, ba plange, ba tipa, ba e sus, pe tine sau pe biblioteca, ba a spart ceva sau a distrus mecanismul ultimei jucarii cumparate! – refuza sa se culce, arunca periuta de dinti, loveste pisoiul/catelul! Iar nervii tai sunt intinsi la maxim! Si nu mai rabzi si-l certi, sau te pomenesti ca i-ai altoit una!

Bataia, dragii mei, destrama constiinta si asa fragila, a copilului, ii modifica personalitatea. Bataia, de asemenea, adoarme constiinta! Si, daca spiritul omului maltratat nu este tare, imprima, ulterior, sau imediat, un comportament similar! Ma refer, in special la palma venita pe nemeritate, cand tu esti prea nervos sa-ti recunosti gestul impulsiv. O palmuta incet, peste fundulet (nu tare, pentru ca lezati niste terminatii nervoase), mai merge, daca si numai daca este musai si daca vreti sa-l atentionati strasnic. Nu des! Pe de alta parte, in societatile in care „bataia nu-i rupta din rai”, in societatile in care copiii au doar drepturi nu si responsabilitati, mediul acesta al lui „mi se cuvine” viciaza constiinta copilului si se intampla ca acesta sa se refugieze in „activitati”/dependente cu consecinte teribile, care sa ii afecteze calitatea vietii pe termen lung. Daca obisnuiti sa-l apostrofati prea des, sa-l gratulati si cu niscaiva epitete si etichete copilul va sesiza nedreptatea, se va simti neinteles si va reactiona imediat sau mai tarziu, cu aceeasi moneda. Daca nu o sa te loveasca pe tine, atunci va lovi o alta fiinta. Pentru ca bataia este insotita de frica, iar epitetul sau eticheta (esti prost, tampit, ce e in mintea ta? – ramai repetent, n-ai nimic in capul ala! – esti batut in cap! – esti nesimtit! -sa-ti fie rusine, esti puturos, nu esti in stare de nimic, strici tot! – etc) de revolta sau/si furie. La pachet, consecintele, in timp, pot fi dezastruoase.

Incuiati, in experientele cu invataminte ale trecutului, gestul voluntar – sau nu – al palmuirii repetate! Dar, mai ales, aruncati in haul uitarii, prin constientizare, calm si nonjudecativ, etichetele si epitetele (da, stiu, unele dintre acestea sunt un soi de automatisme verbale, nu le prea poti controla; asa au procedat mama ta, tatal tau, educatoarea sau invatatoarea ta s.a.m.d.)! Cu gestul acesta punitiv al nostru, mai ales cel insotit de furie/manie si de etichete/epitete atingem si particica aceea luminoasa  de Dumnezeire din fiinta mirabila, dar rasvratita a copilului nostru! Deseori am auzit in terapie de la copiii care mi-au trecut pragul cabinetului si al sufletului:

– Ma doare mai mult vorba, decat bataia! Ma doare tare! Nu mai suport!

sau:

– De ce ma bate? Sa nu ma mai bata!

Nu este nimic mai infiorator decat sa asculti si sa alini dramele unui adult, maltratat fizic si/sau emotional in copilarie! Foarte putini dintre acestia aduc in discutie iertarea parintelui/adultului violent.  Cei mai multi urasc persoana care i-a lovit si i-a „dracuit”! Sau se URASC pe sine! – lovesc in sine! Procesul acesta al durerii nevindecate sau al negarii traumelor este autodistructiv si ireversibil, din pacate! Mania se transforma in furie.

Si totusi, de ce este suparat?

Poate pentru ca il nefireceste propria dumneavoastra nefericire! – iar povara nefericirii asumata inconstient, devine apasatoare, o realitate innegurata din care nu copilul nu reuseste sa mai iasa. Daca l-ati intreba ce simte cand dumneavoastra sunteti suparat, nervos, trist, furios, nefericit adica, ati fi cu adevarat surprinsi de raspuns; unii copii descriu extrem de plastic si ce simt si ce vad– descrierea va semana surprinzator de mult cu imaginile filmelor de groaza! – sau cu imaginile care le populeaza visele-cosmar! Nu confundati descrierea aceasta cu un puseu de imaginatie! – este chiar realitatea. Copiii „vad” umbrele in jurul lor si descriu clar ceea ce vad!

Nu uitati! Sunt copii (si bebelusi) hipersensibili care devin foarte afectati de starea voastra emotionala! Extrem de afectati!

Sunteti in deficit cu energia! E timpul sa va reincarcati bateriile! Jucati-va cot la cot cu piciul/picea din viata dumneavoastra, spuneti-I des ca il/o iubiti! – explicati-i ca sunteti in pasa emotionala/sufleteasca mai putin buna, si ca el nu are nici cea mai mica vina (nu uitati ca si comportamentul problema al copilului este cauzat de propriul dumneavoastra comportament sau de formele gand si formele emotii lansate in eter, nevazute, nestiute, dar atat de dramatic simtite de fiinta senzitiva! – care este copilul!).

Mergeti la un film impreuna, mancati o inghetata fara calorii;) – povestiti-I seara la culcare despre intamplari din viata trecuta a bunicilor si strabunicilor sai:

– Stii, Vlad, ca tu semeni un pic cu bunicul meu dinspre mama? Cand traia, m-a ajutat foarte mult sa inteleg lumea e.t.c. .

Povestea aceasta il va ajuta pe copil sa asimileze apartenenta la un grup familial, sa devina constient de radacinile sale, de mostenirea sa genetica si psihica. Il va mai ajuta sa se impace cu dumneavoastra, chiar daca, aparent, nu ati gresit cu nimic. Si nu uitati: o jumatate de ora rezervata, zi de zi, pentru  JOC  alaturi / impreuna cu copiii dumneavoastra vindeca si intregeste nevoia afectiva si relationala a prichindeilor mai mici sau mai mari de langa dumneavoastra.

Admiteti ca si daca ati gresit, vine un moment cand trebuie sa va recunoasteti greseala, direct, fara credinta blazata ca nu e in interesul dumneavoastra sa-I spuneti copilului ca, ei bine, da, ati gresit! Onestitatea este o lectie despre sine si despre valorile vietii mai buna decat povestea “lupului moralist” spusa pentru a scrie capitolul: te invat.

Si totusi, este  reactiv !

Poate pentru ca frustrarile, neputintele, prejudecatile sau fobiile dumneavoastra au ancorat, prin “empatie” si/sau prin mostenirea culturala, in mintea si in inima sa de copil si i-au adus prejudicii prin anularea/afectarea stimei de sine, imaginii de sine; iau creat nesiguranta si i-au abatut parcursul de viata, prin neacceptare. Au ajuns sa se confrunte cu frica! – frica cu sau fara obiect; sau se lupta cu sinele si cu noi prin razvratire, sau sufera pierzand energie prin dependenta si atasament.

Sa fim atenti ce poveri – cutume emotionale si afective –  lasam involuntar  pe umerii copiiilor nostrii si ce tip de comportamente trezim cu pietrele astea de moara ale propriilor noastre ganduri, emotii si comportamente agresive.

Si totusi, de ce plang copiii?

Pentru ca simt si traiesc totul amplificat de 10 ori, de 100 de ori, de 1000 de ori mai mult!

Si bucuria si restristea!

Emotionalitatea copilului este un „Everest”, ca si consum energetic, in comparatie cu „Omul” autohton – emotionalitatea adultului!

Intalnirea cu Teodora

Teodora este primul nascut in familia ei. Ce alt motiv de bucurie, dar si de mandrie ar mai putea nutri proaspetii si mai tinerii sai parinti? Locuiesc intr-o localitate de langa Bucuresti, impreuna cu parintii tatalui, intr-o casa la curte, foarte frumoasa si ingrijita, de gospodari adevarati, avand, material,  tot ceea ce le trebuie pentru a se considera impliniti. Insa, si cand avem ceea ce teoretic ne este indispensabil traiului fara griji, ne dorim altceva, alta casa, alt serviciu, eventual alt destin.

O prietena de suflet mi-a povestit de problema Teodorei. Nu mananca, nimeni nu stie de ce. Au incercat tot: sa-I schimbe meniul, sa-I schimbe ambientul, sa o legene in leaganul din camera, sa-I cante, sa-I vorbeasca in sensul sa o indemne staruitor sa manance, au fost la medici pediatri, i-au creat meniu personalizat, i-au dat suplimente alimentare pentru varsta ei biologica, sfaturi de specialitate e.t.c. . Dar Teo refuza cu incapatanare sa manance; implinea deja 10 luni de viata. – Hai sa o vezi si tu si sa vorbesti cu mamica ei. Poate afli ce se intampla cu adevarat!

Marturisesc ca, cel putin pentru mine, o casa pe pamant, cu o curte plina de copaci si flori, populata, pe ici, pe colo cu animalute, este un soi de rai terestru. Cam aceasta a fost impresia mea cand am patruns in curte. Ne-a intampinat mamica Teodorei. Apoi, din bucatarie, s-a itit si soacra acesteia, zambind cu bunavointa. O curte gandita pentru joaca copiilor: flori, leagan, gazon si pavaj curat, masinute mari si mici; semn ca exista si un baietel in familie (baietelul fratelui tatalui Teodorei).

Teodora dormea. Spicuim amabilitati in curte, conversatia se leaga treptat. Mamica Teodorei are nevoie de un spatiu personal pentru a se deschide. Imi dezvaluie istoricul de viata al fetitei sale. Intrebarile curg, iar raspunsurile se completeaza unul pe celalalt. Detaliile sunt cele pe care le aflasem deja de la prietena mea. Intram in casa. Un dormitor matrimonial micut, curat, confortabil. Un patut langa perete. Prin cele doua geamuri patrund razele soarelui si ciripit de pasarele. Micuta se trezeste. Este incredibil de frumoasa! Trasaturi rasate, daca poti sa faci o astfel de remarca cand descrii un bebe. Parca un artist de marca trasase linii faciale si mimice perfecte. M-a topit. Ne priveste cu seriozitate. Plange un pic in bratele mamei sale, apoi se linisteste.

Sint coplesita de-a dreptul de personalitatea care se revarsa din fiinta aceea serafica care, de putina vreme, si-a asumat un nume si o viata. Si acum, cand ma gandesc la ea, desi au trecut aproape 4 ani de la intalnirea noastra, mi se umezesc ochii de o stare exceptionala de bine si iubire.

Le rog pe fete sa ma lase un pic singura cu Teodora. Incerc sa  creez o legatura sufleteasca/afectiva intre mine si Teo, in absenta mamei. Apoi, imi spun ca va fi necesar sa-mi  rezerv timp sa vorbesc si alte lucruri cu mamica ei. Toate la timpul lor.

O iau in brate si o duc la geamul aflat in nord-ul camerei. E usoara ca un fulg. Nu gangureste nimic, doar ma priveste cu atentie. O privire care ma infioara. Ii vorbesc direct, in timp ce o tin in picioare pe pervaz. Dincolo de geam,  o salcie isi dainuie aplecata multitudinea de crengute lungi. Se vede si corpul celalalt de cladire. E placut si-ti  inspira un sentiment de liniste.

–   Teuta mea draga, stii ca esti un Inger? Un Inger minunat! Stiu ca ma asculti si stiu ca intelegi ce iti spun. Spune-mi Ingerule, de ce esti tu atat de trista? Ce vrei tu sa-mi spui? Ce anume din viata aceasta a devenit o povara pentru tine? De ce iti refuzi propria viata? Pentru ca, refuzand sa mananci, asta faci! Iti reprimi dorinta de a trai. Stii de ce vezi lacrimi in ochii mei? Pentru ca te iubesc! Iubesc ceea ce esti tu  ca OM! Esti o fetita  extraordinara! Te-ai nascut cu o hipersensibilitate si cu o mare senzitivitate ! Sunt daruri speciale, minunate! Stiu ca, deseori, te coplesesc sentimentele celor din jur! Vei invata de-a lungul vietii tale sa folosesti aceste daruri fara sa te mai lasi doborata de incarcatura teribila  a mintii adultilor din viata ta. Nu te vei mai incarca cu fricile lor, cu supararile si disperarile lor, nici cu deznadejdea sau cu resentimentele lor. Vei invata sa privesti in fiecare suflet ca intr-o oglinda de apa curata si lina. Vei avea atat de multe de facut in viata aceasta minunata! Da, viata este cu adevarat minunata! Tu, asa mica cum esti, ii ajuti deja pe cei din jur sa reflecte mai bine  ceea ce sunt si sa se gandeasca mai mult la ceea ce au prin tine si datorita tie. Parintii tai te iubesc;  sunt fericiti ca existi. Daca asisti la certurile lor, tu sa pastrezi in mintea si in sufletelul tau un gand de bine pentru ei si pentru tine. Tu stii ca va fi bine! Sa iti amintesti pupicii  mamei tale si  vorbele ei de iubire, imbratisarea plina de caldura a taticului tau, dar si jocurile voastre impreuna.  Stii ca va fi bine pentru ca tu gandesti si simti BINE! Acesta este secretul vietii fericite.  Teuta, asculta-ma cu atentie: priveste pe geam si observa viata! Ce vezi? Un copac verde, un pisoi care dormiteaza, un catel care latra, o curte frumoasa; este curtea casei in care te-ai nascut. Iti multumesc ca inca ma asculti fara sa protestezi. Te rog, pui mic, ia din viata ta tot ceea ce este frumos si te implineste. Accepta mancarea caci ea este vitala vietii. Trebuie sa capeti energie, sa cresti si sa te bucuri. O sa ma rog mult pentru tine, pentru implinirea destinului tau deosebit! Accepta faptul ca iti este foame si ca trebuie sa-I dai corpului tot ceea ce este necesar pentru a creste sanatos. Vei descoperi chiar un rasfat atunci cand vei experimenta gustul alimentelor. Gustul dulce al fructelor, gustul proaspat al legumelor, gustul special al carntei,  al laptelui, al iaurtului si al branzei. Gusta mai intai si vei vedea ca iti va placea sa gusti din nou si din nou. Ai obosit? Nu? Ei bine, Ingerule, candva, ne vom reintalni. Pana atunci, iti doresc din tot sufletul meu sa inveti sa traiesti frumos, sa iubesti si sa fii iubita. Iesim afara, la soare?

Ma tine de gat, firesc, de parca ar fi facut-o si ieri si alaltaieri. Inainte sa iesim, intra pe usa fetele noastre. Teuta este asezata in leaganul de camera. Pare sa-I faca o placere reala leganatul acesta lin. O intreb pe mamica cand este ora mesei? Peste jumatate de ora. Avem timp sa vorbim.

De ce oamenii mari isi spun ca bebelusii si, in general, copiii de varsta mica nu inteleg ce se vorbeste in jurul lor? Nimic mai gresit. Inteleg tot cu intrumentele de perceptie si de intelegere ale sufletului. Intelegerea este profunda. Ca si atentia. Ascultarea are rol terapeutic.Atrag atentia asupra acestui lucru si o indemn pe mamica sa imi povesteasca. Povestea sa de viata.

In rezumat: s-a casatorit din iubire. Copilul a fost dorit si asteptat (important pentru destinul sau ulterior). Greul a urmat cand s-au mutat in casa  parintilor sotului. Certuri, neintelegeri, reprosuri, compromisuri, frecusuri. Toate aceste neplaceri s-au acutizat in perioada sarcinii si postnastere, cand revolutia hormonala cu efect major asupra starii psihice a fost la apogeu. Mamica plangea mult, isi traia suferinta intr-o autoinsingurare care ii agrava starea sufleteasca si mentala. Sotul sau s-a straduit sa-I faca pe plac, sa o asculte in particular, dar a ales sa nu o protejeze si sa nu o sustina in plen, in fata celorlalti membrii ai familiei. S-au spus vorbe grele. A continuat sa-si iubeasca sotul? Da, foarte mult! Mult prea mult, sustine ea. Insa rana din inima ei se adancea cu fiecare experienta conflictuala. Desi au trecut aproape 10 luni de la nasterea Teodorei, este in continuare coplesita de deznadejde si de tristete. O stare de depresie cronicizata. Ia antidepresive? Nu. Doarme noaptea? Nu. Are rabdare cu Teuta? Nu intodeauna. Uneori ridica tonul la ea. De asemenea, observ ca foloseste si anumite epitete la adresa ei; par automatisme verbale . Nu le reproduc. Dar o iubeste enorm pe fetita aceasta a ei! Enorm! Readuce in discutie disperarea ca Teo nu mananca, ca e un chin ora de masa. Ma surprinde cu o intrebare: Dana, crezi ca mi-a facut cineva farmece? De ce nu am putere sa lupt? De ce mi se pare totul atat de negru? Visez urat.

 

Ii explic ca propriile noastre ganduri innegurate ne impovareaza si ne consuma energia psihica. Ca aceste ganduri creeaza umbre care ne macina lumea onirica (lumea viselor). Este credincioasa? Crede ca este, dar nu mai are forta si rabdare sa se roage. Ii vorbesc despre legatura dintre mama si fiica. Legatura mentala, energetica, psihica, sufleteasca. Despre cum le influenteaza amandurora starea psihica, emotionala si mentala aceasta legatura. Este o minune ca Teuta nu a somatizat alte afectiuni, nu s-a imbolnavit. Ca, in afara faptului ca refuza mancarea, este sanatoasa, desi  are sub kilogramele pe care le are un sugar la varsta ei. S-ar putea sa gaseasca un moment de pace si de impacare in rostitul cu voce tare a rugaciunii Tatal Nostru, seara, inainte sa-si culce fetita.

Am vorbit despre problemele din relatia cu sotul, cu socrii, cu cumnatul si cumnata sa. Despre strategii de gestionare a acelor conflicte, despre cauze ale comportamentului lor indezirabil in ceea ce o priveste, despre iertare si despre acceptare, despre necesitatea de a avea un job, dar si de a avea o prietena de suflet si cu suflet … bun. Ce facea in tot acest timp Teuta noastra. Gangurea. Spre surpriza mamicii, in prezenta verisorului ei mai mare care a venit sa o vada si sa se joace cu ea, si-a papat fara proteste iaurtul cu cereale. A durat suficient timp, dar a deschis  singura  gurita la vederea linguritei.

Ne-am mai intalnit o singura data, in toamna, Teo mergea in picioare. Manca mai bine, dar plangea mai mult. Conflictele dintre mamica si taticul ei se acutizasera. Il banuia ca o inseala.  Mamica isi gasise un serviciu. Cine era de vina, in acceptiunea sa? Socrii.

Deunazi, am intrebat-o pe prietena mea ce mai face Teodora. Mai bine. Este sanatoasa. Mananca ce vrea si in cantitati mici. Dar parintii sai? Mamica s-a linstit. Parintii sotului  le-a construit, in aceeasi curte, o casa frumoasa. Relatia cu sotul s-a imbunatatit, la fel si cu socrii. Au spatiul lor de viata.

Am incercat sa descriu povestea Teodorei si a parintilor ei intocmai, poate si pentru ca, desi nu citisem inca nimic din teoriile revelatoare ale psihiatrei pediatre Franscoine Dolto, traiam cu convingerea ca, fara doar sau poate, copiii aud, asculta, inteleg si “verbalizeaza” mesajul mental, ca si cand ar vorbi. Sunt convinsi ca vorbesc. Propriile mele amintiri erau chezasia acestei credinte.

Vazand-o pe Teodora, mi-a revenit in minte o intamplare traita de mine  imediat dupa nastere (in ultimii ani am incercat din rasputeri sa-i fac constienti pe colegii de breasla, psihologii, dar si pe parinti, de aceasta realitate: putem avea amintirea experientelor proprii din copilaria precoce; este prima intrebare pe care le-o pun copiilor, dar si parintilor, despre ei insisi: din ce perioada a vietii pastreaza prima amintire?). Nu pot aprecia exact momentul biologic, dar pot localiza cumva perioada – 1-2 luni – pentru ca mama ma tinea infasata. Ma vad pe mine in casa de oaspeti, in pat, avand in fata o usa de acces (mai tarziu, parintii au mai construit un corp de cladire format din 3 camere si un hol mare). Era o casa in stil vagon. Eu ma aflam in camera din stanga. Mi se facuse baie, dar eu continuam sa plang din rasputeri; ii “spuneam” mamei ca imi este cald, foarte cald! Caldura pe care o simteam era insuportabila. Mama era nervoasa. In clipa urmatoare, a intrat tata si i-a spus mamei pe un ton autoritar: – Lasa fata desfasata! Nu vezi ca ii este cald! Am simtit o bucurie si o iubire imensa! Cineva, tatal meu, mi-a auzit tipatul si mi-a inteles “vorbele”! Poate si de aceea, tata a fost pentru mine, in prima parte a copilariei mele, idolul meu. Intuia ce imi dorea, parea sa ma asculte. Era calm si intelegator si iubitor cu mine.

Nu voi inceta sa afirm cu responsabilitate ca un bebelus sau un copil care nu se face auzit si inteles este un copil supus unei frustrari uriase, frustrare care, imediat sau mai tarziu ii va influenta comportamentul, generand, de la caz la caz, vulnerabilitate, impulsivitate, agresivitate;  ii va fragmenta  eu-l (impiedica sa se maturizeze), lasandu-l la indemana fricilor de tot felul, creindu-I uneori deficit de atentie, facand din el o personalitate nesigura, opozitionala, agresiva, manipulativa si/sau dominatoare. Sau pur si simplu tematoare si neincrezatoare.