Plecand de la experienta personala.
“Hm, iar a venit femeia asta care vorbeste mult si care mi-o “ fura” pe mama; hm, si ce culori are capotul ei?! Parca nici nu ma vede! Offfffffffffffff, mama, mama, nu ma mai tine in brate astfel, simt ca ma sufoc! – tie ti-ar placea sa vezi doar universul restrans al pieptului unei persoane ? Intelege ca si eu sunt ca tine si vreau sa vad ca tine!
Iar trebuie sa plang ca sa te fac atenta la nevoile mele! Nu, nu, nu ma aseza pe bratul celalalt! Vreau sa stau in picioare, vreau sa privesc drept, vreau sa vad tot ce se intampla in jurul meu! Nu mai vreau la san! Daca ai stii cat de incomoda este pentru mine pozitia asta!
De ce trebuie sa plang atata? De ce nu esti atenta la ce vreau eu sa-ti spun?! Heeeiii, de ce vorbesti despre mine ca si cum eu nu as fi prezenta?
Ce ciudata e lumea aceasta! Ce caut eu in ea? Cat o sa mai dureze starea asta de lucruri? Am obosit sa tot plang ca sa va arat ca am o problema! Am obosit sa tot vorbesc fara sa fiu auzita! Am obosit sa fac doar ceea ce vreti voi, cand si cum vreti voi! Cata neputinta trebuie sa indur! Si voi spuneti tuturor celor care va asculta ca plang tot timpul! Cum sa nu plang cand depind permanent de atentia voastra greoaie! – nu stiti niciodata ce vreau eu de la voi, nu simtiti niciodata ce simt eu, stiti doar ce vreti voi de la mine si ce simtiti voi pentru mine, din cauza sau datorita mie! Nu-mi spuneti niciodata nimic din ceea ce mi-ar folosi ca sa inteleg ce mi se intampla, ca sa inteleg ce vi se intampla voua!”
Acum, va spuneti probabil ca, monologul acesta este inceputul unui roman de fictiune! Ar putea fi inceputul unui roman sau a unei nuvele sau chiar a unei povestiri, insa nu de fictiune, ci de viata, un crampei de viata reala, de realitate traita de un bebelus! Ce titlu ar fi mai potrivit pentru povestea aceasta traita cu mai bine de 30 de ani in urma? Poate “ Din amintirile vii (ei, da vii, caci ele nu au disparut niciodata) ale unui bebelus precoce? De unde vin aceste amintiri? Amintirile nu vin si nu pleaca, amintirile exista. Si exista pentru a fi spuse si pentru a le face sa existe in continuare, prin extensie, in memoria celor de langa tine. Poate ca detin in ele puterea de a schimba credinte, de a facilita intelegeri, de a deschide pagini noi de cunoastere.
Sunteti circumspecti, nu-i asa? Un bebe sa fie cababil sa gandeasca, sa emita “judecati”, sa perceapa lucruri cu atata intensitate, sa aiba amintiri de la o varsta caracterizata de Piaget ca fiind strict senzoriomotorie (bazata in totalitate pe reflexe)?
Si totusi, cu aceste amintiri am trait intotdeauna, nu le-a construit mintea mea, nu le-am preluat dintr-o carte, nu le-am inventat cu buna stiinta.
Imi amintesc o intamplare traita in jurul varstei de 6 ani: ii povesteam verisoarei mele, mai mare cu doi ani decat mine, un conflict izbucnit intre noi doua atunci cand eu nu implinisem inca doi ani. O intamplare pe care i-am descris-o cu lux de amanunte. M-a intrebat cine mi-a povestit? Am inteles atunci, teribil de mirata, ca oamenii la varsta aceasta sau chiar mai mare nu au amintiri sau cel putin, nu-si amintesc limpede nimic! A fost o descoperire de neconceput pentru mine, copilul prescolar, pentru ca cele mai vii amintiri ale acelui copil dateaza/datau din perioada aceea: 2,3 luni, si chiar mai devreme – 4 ani (*m-am nascut la 7 luni). Ca s-o conving, i-am povestit alte sumedenie de intamplari, dar tot nu a crezut ca ele sunt parte ale memoriei mele. Si m-a alergat nervoasa, ca imi bat joc de ea, vreo doua strazi. Cand m-a prins, mi-a dat doua palme, credea ea, binemeritate.
Apoi, mai tarziu, pe la 9 ani, cand ma apucasem sa scriu un roman autobiografic, pe un scaunel, sub dudul batran din curte, iar amintirile ma copleseau cu claritatea si multitudinea detaliilor lor, am indraznit sa-i vorbesc mamei despre acele amintiri, amintiri cu ea, cu tatal meu, intr-o vreme in care locuiam intr-o casa in constructie, cu oamenii acelor vremuri, cu evenimente de mult uitate de persoanele adulte din viata mea, dar atat de prezente in mine. Mama, femeie simpla, m-a ascultat tacuta, pentru prima data m-a ascultat, pierduta in ganduri: “Mde, mama, asa-i cum zici tu; n-aveai de unde sa le stii” si a plecat fara nici un alt comentariu. Am stiut, in inima mea, ca mama a acceptat relatarile mele ca pe un fapt, fara sa se mire, fara sa nege, fara sa puna intrebari; descrierile copilului de atunci contineau detalii pe care nici ea, mama, nu si le mai amintea si nu puteau fi reproduse dintr-o povestire sau alta, auzita cine stie in ce imprejurari.
La examenul de semestru din de la psihologia dezvoltarii din facultate., mi-a cazut, paradoxal, un subiect (viata afectiva la varsta 0-6 ani) pe care am fost incapabila sa-l tratez din perspectiva clasica, piatgetiana sau nu; pur si simplu, creierul meu s-a blocat si a refuzat sa reproduca o idee coerenta. M-am intrebat de ce, in fond am citit cu multa placere cursul de psihologia dezvoltarii. Psihanalistii ar numi puseul meu de uitare “act ratat”, poate ca asta a si fost. Rational, cred ca vroiam sa impartasesc pe hartia aceea de examen propriile mele idei, bazate pe experienta directa, traita ca atare, aveam insa, nevoie de suport, suport teoretic specializat care sa-mi confirme experienta traita si care sa nu ma individualizeze si implicit sa ma izoleze in neacceptare.
In urma cu doua saptamani, o colega mi-a imprumutat patru carti, trei dintre ele scrise de un psihiatru francez: Francoise Dolto. Lecturand, am descoperit ca acest medic psihanalist, femeie, trata, in perioada anilor ’50-’80, copiii foarte mici si nu numai ca pe niste persoane capabile sa inteleaga si sa reactioneze la mesajul verbal. Acum doua zile, o prietena imi imprumuta o alta carte, din care spicuisem candva, scrisa tot de un francez, Bernand Martino, “Bebelusul este o persoana”, care sustine, incipient, pe baze experimentale, teoria mea si a pasihanalistului francez: bebelusul este o persoana capabila sa inteleaga, sa perceapa, sa aiba amintiri, sa comunice ceea ce este si ceea ce simte.
Credeti in coincidente semnificative, caci eu nu mai stiu cum altfel sa numesc intamplarile din urma!? Acesta nu mai este un articol, un eseu, ci o pledoarie pentru persoana complexa si sensibila care este copilul mic si foarte mic, pentru schimbare, pentru intelegere, construita, astazi si aici, cu mijloace modeste, arbitrare. Maine poate ca cineva mai pregatit decat mine si mai motivat va demonstra cu alte mijloace, veridicitatea acestei teorii. E in legea firii sa se intample astfel.
Pornind de la teoria clasica …
Perioada sugara, cuprinsa intre zero si un an, presupune modificari substantiale de viata care se produc odata cu trecerea de la mediul intern la cel extern, de la mediul lichid la cel gazos. Mediul extern este cu totul altfel fata de cel intern, el este dominat de o multitudine de stimuli la care copilul este nevoit sa se adapteze imediat dupa nastere. La inceput. La inceput, sunt o serie de dificultati si copilul nu dispune de echipamentul biologic si psihologic necesar pentru a-si asigura in mod independent viata. El ramane o buna perioada de timp cu o dependenta accentuata fata de mama. Pentru copil, mama reprezinta o necesitate a existentei sale fizice si, in acelasi timp, cea care ii asigura formarea si dezvoltarea planului psihologic .
De vorba cu bebelusul (Dolto, F., “Despre educatie in copilarie”) …
“Cel care isi pleaca urechea la raspunsul copiilor este un spirit revolutionar”, spunea Francoise Dolto.
Psihanalistul francez admite ideea ca orice copil percepe sensul a ceea ce i-a fost spus la o varsta care o precede cu mult pe cea a dobandirii vorbirii. Bebelusul percepe sensul indiferent de limba. Nu in mod special in limba parintilor, ci in limba celor care il iubesc si se intereseaza de el, chiar daca sunt straini care pronunta cuvinte pe care nu le-au auzit niciodata. Totul se petrece ca si cum ar exista o intelegere directa a ceea ce noi vrem sa ii comunicam copilului, de indata ce acesta simte respectul si consideratia pe care i-o purtam, vorbindu-i ca unui egal. Nu trebuie sa-i vorbim ca unui bebelus. Multe persoane le vorbesc copiilor ca unor animale domestice, cu acelasi ton. Ori, doar vorbindu-i copilului ca unui adult care intelege ceea ce ii spunem, ii deschidem calea catre limbajul vorbit.
Dar, copilul intelege, se pare, mai mult, si, inainte de a percepe gramatica limbii, cred, spune in continuare Francoise Dolto, ca percepe comunicarea inconstienta care ii este facuta. Aceasta comunicare a respectului profund si a explicatiei. El intelege dorinta pe care o avem de a-i explica de ce sufera, de a-i arata ce i se intampla. Toti parintii si toti pediatrii care au incercat sa le vorbeasca astfel bebelusilor au fost martorii unor rezultate extraordinare.
Acelasi autor povesteste o intamplare demna de mentionat, intamplare citata in “Caietele noului nascut” si reprodusa in “Despre educatie in copilarie”, pe care o voi prelua si transcrie ca atare. “Este vorba de o femeie adulta, care, intr-un moment dificil al vietii ei, a avut un vis pe care ea l-a descris ca pe un moment de fericire totala si minunata. Acest vis era insotit de cuvinte, de silabe care nu aveau nici un sens. Am notat aceste cuvinte fara semnificatie. Cum stiam ca isi petrecuse primele noua luni din viata ei in India, fiind crescuta de o doica indiana, pe care o adora, i-a spus: si daca aceste cuvinte ar fi in hindusa? I-am aratat atunci aceasta fraza unui indian care a inceput sa rada, spunandu-ne: dar este ceva ce toate dadacele le spun copiilor, asta ar insemna – micuta mea draga cu ochi mai frumosi decat stelele. Dupa varsta de noua luni, aceasta femeie n-a mai avut nici un contact cu tara, nici cu limba indiana, pe care nu o vorbea. Dar ea retraise aceste cuvinte, aceasta limba, nu ca pe orice limba, ci ca pe aceea a dragostei materne, inscrisa in memoria sa pe vremea cand nu era decat un bebelus.
Nu as putea sa va spun cum se explica aceasta. Ma gandesc ca, in cele noua luni in care fiinta umana este purtata de catre mama, participa la emotiile acesteia nu numai fizic, ci intr-o profunda complicitate secreta, care se bazeaza pe voce si pe un fel de intuitie telepatica ce pare sa existe la un bebelus. Inca de la conceptia sa, fiinta umana este o fiinta a vorbirii. Este foarte tulburator, fiindca nu avem explicatii psihologice, dar lucrul de care suntem siguri este ca de fiecare data cand am incercat sa avem un dialog adevarat cu copilul, progresele sale au fost c onsiderabile” .
… sau …Bebelusii fata de ei insisi (Martino, B., “Bebelusul este o persoana”).
Budapesta, vara anului 1984. Centrul de copii abandonati, Loczy.
“O incapere mare, insorita, ale carei usi dau spre o terasa. O tanara se apropie de patul in care doarme Attila, un copilas blond si frumos de 13 saptamani. Este ora de toaleta. Tanara se apleaca asupra copilasului, vorbindu-i cu blandete. Inainte de a face orice gest, il anunta, ca si cum ar fi in stare sa inteleaga, parand ca-i cere voie. Apoi ii explica:
– Acum am sa te iau in brate. Nu mai e nevoie sa-ti schimb chiloteii pentru ca oricum am sa te dezbrac.
Continuand sa-i vorbeasca, il duce intr-un colt al incaperii unde se afla o baie si il pune pe masa de infasat.
– Asa, acum te pun aici. Bine? Iti sugi degetelul mare! Esti cam obosit, poate ca de asta iti sugi mereu degetul. Acum iti desfac breteaua … . Asa, acum te dezbrac. Am sa te dau cu sapun. Vezi, asta este o manusa de baie. Ia te uita! Te-ai intors spre manusa, te-am vazut, bravo, acum fii atent, inchide ochii ca sa te spal pe pleoape” .
Acest dialog, ca si cele care, teoretic, vor urma, fac parte dintr-un film realizat de o echipa a televiziunii TF1, la inceputul anilor 80, in Franta. Acest film a fost structurat si intr-o carte, “Bebelusul este o persoana” scrisa de Martino Bernard, initiatorul si producatorul filmului documentar respectiv.
- Ca un intermezzo in memoria primelor mele luni de viata, in completarea episodului mentionat anterior, marturisesc ca baia pentru mine a fost un adevarat cosmar! Ma speria ingrozitor, era ceva ce nu puteam sa suport, imi creea o stare care lua proportii paroxistice, insa numai atunci cand ma imbaia mama. Vreti sa stiti de ce? La baie, mama nu avea niciodata rabdare cu mine; se enerva cand plangeam si folosea bruschetea; simteam nevoia disperata sa ma eliberez de acel supliciu care ma facea prizoniera, la propriu si la figurat, unui disconfort maxim, in parte dat si de pozitia lipsita de echilibru (ma tinea suspendata intre bratul stang si corp si ma spala cu cealalta), lipsita de libertate (este atat de importanta senzatia libertatii pentru un bebe!), de irascibilitatea mamei, de neputinta mea, de ingradirea extrema pe care o suporta persoana si fiinta mea in acele momente. Tata, in schimb, avea darul de a ma linisti, ma simteam in siguranta atunci cand, desi ma tinea in aceeasi pozitie nesuferita, dansul era cel care imi facea baie. De ce? Pentru ca imi explica cu rabdare ce urma sa mi se intample. Aici se ascunde tot misterul: comunicarea, limbajul verbal si cel nonverbal.
La Loczy, fiecare asistenta avea in ingrijire opt copii. Atunci cand se ocupa de unul dintre ei trebuia sa fie sigura ca restul dorm ori se joaca singuri, pentru a nu avea sentimentul ca sunt abandonati. Asistenta nu trebuia, de asemenea, sa se grabeasca niciodata in timpul ingrijirii unui copil. Din acest motiv, trebuia sa fie pe deplin incredintata ca bebelusii de care raspundea nu se vor simti frustrati, iar cel de care se ocupa pe moment sa se simta pe deplin multumit si sa se bucure de intreaga ei atentie. Acest tratament avea darul sa ajute copilul si asa abandonat de mama, sa accepte, sa inteleaga, sa se incadreze in ritmul sau intern. Datorita acestor ingrijiri speciale (dialog permanent, atentie, grija, rabdare) fiinta aceasta mica devenea foarte repede autonoma; nemaiavand astfel nevoie de interventia permanenta a adultului.
“ Attila, hai mananca! Gustarea e mai tarziu, acum mancam cu lingurita tot, tot. Asa trebuie sa fac pentru ca nu stii inca sa bei din cana. Haide, inca o lingurita, de ce te strambi? Ti-am pus zahar, stiu ca iti place.
Attila este in bratele asistentei. Se uita lung unul la altul. De fiecare data, inainte de a-l hrani, femeia urmareste copilul sa vada cum ii merge. Ii pune repede lingurita in dreptul ochilor, inainte de a i-o duce la gura. Attila mananca la fel de repede ca orice alt copil, fara sa fie silit.”
Spre deosebire de alte institutii, in acest centru de crestere a copiilor abandonati din Ungaria, nu au existat copii anorexici care sa fi refuzat mancarea si care sa slabeasca intratat incat sa fi fost nevoie sa fie indopati ca sa traiasca (inutil caci se stie ca supus unui astfel de tratament, copilul vomita intotdeauna). La Loczy nu au existat niciodata copii cu comportament deviant, copiii care sa se dea cu capul de gratiile patului, sa se legene sau sa se zgaraie pe fata si din pricina asta sa fie legati.
In 1970, Organizatia Mondiala a Sanatatii a finantat un studiu cu privire la copiii de la Loczy. Potrivit anchetei, copiii ingrijiti in acest centru n-au suferit de nici una din tulburarile proprii copiilor institutionalizati. Aveau o anumita fragilitate, dar nu erau delicventi. Nu s-au aflat niciodata in situatia de esec scolar si ajunsi la varsta adulta au reusit sa intemeieze familii stabile.
Literatura de specialitate contine numeroase date cand, dintr-un motiv sau altul, copilul a fost abandonat de mama pe perioade diferite de timp, ca si atunci cand copilului ii lipseste afectiunea mamei, acest lucru avand efecte negative si pentru evolutia ulterioara, concretizate in cresterea labilitatii si fragilitatii biologice si psihice.In conditii favorabile, asa cum am aratat, pe tot parcursul perioadei sugare, are loc o continua dezvoltare profunda a vietii psihice cand se constituie si se consolideaza o serie de functii si insusiri, se organizeaza conduite cu caracter tot mai specializat si adaptarea inregistreaza progrese evidente de la o perioada de timp la alta.
Cand NU-i vorbim bebelusului …
Psihanalista Francoise Dolto relateaza in cartea sa, “Un psihanalist va raspunde” cazul unei fetite abandonate, internata la Directia Afacerilor Sociale si Sanitare, care a reusit sa iasa din autismul ei, chiar daca involuase, stand in patutul ei si lasandu-se realmente sa moara de foame. Pana la noua luni, testele fusesera promitatoare, iar inteligenta era normala. Atunci a avut loc prabusirea. Francoise a vazut-o din nou la unsprezece luni: era tintuita la pat, nu dorea sa manance, nu dormea. Apoi, si-a revenit rapid: in trei luni depasise situatia. La saisprezece luni, prabusirea s-a produs din nou. Refuza din nou sa manance, sa doarma, sa vorbeasca. Fetita a ajuns si de aceasta data la Francoise Dolto si tot ce a facut a fost sa-i vorbeasca fetitei. “ Iti amintesti? Ai venit aici cand erai foarte mica si voiai sa mori. Ea ma asculta, ma asculta iar; in timpul sedintei si-a luat piciorusele si le-a aratat la toata lumea. A fost primul semn de comunicare, de intelegere si de raspuns. Or, eu i-am spus doar: Nu stiu ce s-a intamplat, dar ai tu un motiv pe care doar tu il stii, pentru a fi iar atat de demolata.”
Iata un caz de anorexie a unui bebelus, anorexie provocata de o cauza traumatica.
“ O persoana a telefonat, intr-o zi, la scoala de masaj unde sotul meu era director (n.n. sotul autoarei, Francoise Dolto), pentru a solicita ca un kinetoterapeut sa vina sa se ocupe de o fetita de trei luni care, in urma unei cazaturi, a avut o fractura in lemn verde a coloanei cervicale: ea nu se mai putea hrani, era pe cale sa moara. Solutia era o moasa care era si eleva la scoala de masaj. Ea a venit sa ma vada, perplexa, dupa ce s-a intalnit cu medicii si l-a vazut pe copil. Notase cuvintele mamei, in timp ce aceasta ii povestea accidentul: copilul ii scapase din brate si cazuse in cap. Medicii, doi profesosi pediatri i-au spus ca fetita va muri; bebelusul nu stia sa suga, nu dormea. Bataile inimii nu se puteau numara, atat de rapide erau. Pierduse 600 de grame din greutatea pe care o avusese la nastere, in ciuda perfuziilor cu ser fiziologic si picaturii rectale cu ser glucozat. Nu stiam ce-i de facut. Am sfatuit-o, totusi, pe Denise, kinetoterapeutul, sa se duca sa vada din nou copilul si sa procedeze in felul urmator: sa-l cheme pe nume, sa nu-l atinga la prima vizita decat daca el i-o permite si, mai ales, sa-i povesteasca ce s-a intamplat: ca alunecase din bratele mamei, cazuse in cap si, ca de atunci, mama sa nu mai indraznea s-o atinga, atat de vinovata se simtea din cauza neindemanarii sale. Daca reusiti sa reuniti mama si copilul in aceeasi camera (mama din cauza anxietatii nu mai indraznea sa-si priveasca bebelusul), incercati sa o dezvinovatiti pe mama, spunandu-i copilului de fata cu ea: Mama ta te iubeste, dar, de cand esti asa, ea nu mai indrazneste sa te vada, pentru ca ea se gandeste ca este vinovata de suferinta ta.
Micuta, care era dintr-o familie instarita, era ingrijita la domiciliu de o infirmiera in timpul zilei si de alta in timpul noptii. Acest prim travaliu mi se parea ca trebuia facut cu mama si cu copilul pentru ca acesta din urma sa o accepte pe kinetoterapeuta, care era pentru el o persoana in plus. Denise a venit si mi-a spus ca reusise sa o convinga pe mama care, plangand in hohote, ii povestise fetitei ce se intamplase si ii explicase prezenta unei persoane straine, venita s-o ajute.
– Eu insami, mi-a spus Denise, nu indrazneam sa ating fetita, fiindca era mult prea impresionant. Nu se uita nici la mama, nici la infirmiera. In timp ce-i vorbeam nu se uita decat la mine, cu ochii unui copil de optsprezece luni, nu de trei luni. Ochii ei speriati ii fixau pe ai mei, tinandu-ma la distanta; cum ma apropiam plangea, dar nu era un planset de sugar, ci plangea intr-un fel straniu, ca o usa care scartie.
Denise nu mai stia ce era de facut.
– Ei bine, i-am spus, va duceti iar sa o vedeti de doua ori pe zi, va apropiati incet de ea, o chemati pe nume, privind-o. Daca si ea va priveste, ii spuneti sa sunteti pe cale s-o ajutati sa traiasca si sa se vindece. De indata ce-i castigati increderea, trebuie sa reusiti sa o faceti sa ia postura fetala. Nu ar avea nici un sens sa faceti elongatia coloanei pe masa, in acest caz; ma gandesc ca postura fetala este cea mai buna elongatie a coloanei si-i da copilului imaginea regresiva de sine, cea dinaintea accidentului, dinaintea nasterii sale. Aceasta idee imi venise dupa ipoteza mea despre imaginea corporala, care evolueaza de la zero la trei ani, intersectandu-se cu schema corporala; imaginea inconstienta este in serviciul dorintei de comunicare psihica, in timp ce schema corporala, anatomica, este destinata, mai ales la inceputul vietii, satisfacerii trebuintelor copilului.
In doua sedinte, Denise reusise sa-si faca acceptata prezenta de catre copil. O vedea de doua ori pe zi, vorbindu-i fara incetare si privind-o. Micuta, care nu o scapa din ochi, nu-i mai respingea apropierea. Denise a atins-o mai intai, apoi i-a masat pantecele, membrele, toracele, numindu-i partile corpului, de care ea lua astfel cunostinta. In primele cinci zile, a putut sa o faca sa stea in postura fetala si sa ramana in ea. In sapte zile, indoirea vertebrala a disparut complet. Medicul pediatru ramasese fara cuvinte. Chiar daca era inca foarte rapid, ritmul cardiac al fetitei putea fi masurat; nu mai era fractura, isi reluase somnul, urina normal, avea o respiratie calma. Dar, dupa cinsprezece zile, copilasul nu inghitea nimic; limba si buzele nu cautau sa suga. Mangaindu-i gurita, vorbindu-i de tetina, Denise a reusit sa o faca sa-si tina tetina in varful buzelor, dar nu mai mult. Ea nu stia sa suga si nu inghitea lichidul din biberon. Chiar dupa douazeci si una de zile de tratament, chiar daca avea patru luni, greutatea ramanea stationara, sub greutatea de la nastere. Am vorbit despre asta si i-am spus Denisei: Nu este posibil! In utero copiii stiu sa inghita; ea trebuie, deci, sa-si gaseasca simultan capacitatea de a inghiti si cea buco-labiala. Trebuie sa-i vorbiti pentru a-i reda senzatiile pe care le-a cunoscut in utero. Poate ca va putea astfel sa le asocieze cu tetina si sa-si recapete deglutitia? Sa va duceti sa va ajute infirmiera care il va mentine pe copil in pozitia fetala, in timp ce dumneavoastra ii atingeti usor regiunea ombilicala vorbindu-i despre aceasta postura pe care o avea inainte de a se naste, pe cand era inca hranita prin cordonul ombilical; apoi incercati sa-i dati biberonul; un biberon cu apa calduta, sarata, adaugita cu zahar, care sa semene cu lichidul amniotic. Denise mi-a povestit ca in ultimele dati cand a incercat sa-l faca pe copil sa stea in pozitie fetala, acesta s-a aparat cu miscari ale capului.
– Ea isi mentine miscarea pe care a cunoscut-o in momentul nasterii.
– Ei bine, Denise, trebuie sa-i spuneti: Da, vrei sa te nasti, si eu vreau sa te nasti, dar nu fara a regasi ceea ce stiai inainte de a te naste, adica sa inghiti. Pentru ca in pantecele mamei tale tu stiai sa bei si sa inghiti, chiar inainte de a sti sa respiri. Trebuie sa-ti regasesti inghititul.
In timp ce infirmiera tinea fetita in postura fetala, Denise ii dadea zece grame de lapte din biberon, dupa fiecare doua ore. Dupa 6 ore, fetita si-a recapatat suptul si a fost salvata.
Un alt caz tratat de acelasi psihanalist. “ Imi amintesc de un caz extraordinar a unui copil mut. Era o fetita de trei ani; jocul ei m-a determinat sa intreb pe mama daca nu avusese un avort. Ea mi-a raspuns:
– Da, dar a fost inainte de nasterea micutei.
Ea a suferit atunci un avort, la sfatul medicului. Deci, nu era asta. I-am spus mamei:
– Atunci ar fi vorba de altceva. A inceput sa rada.
– E tare nostim.
I-am spus:
– Nu este vorba de un avort spontan pe care l-ati avut inainte de nasterea fetitei, ci de ceva care s-a produs in viata copilului.
– Da, bineinteles, cand avea zece luni, am ramas iar insarcinata. Am facut o intrerupere de sarcina. Or, sunt sase luni de cand dorim sa avem un alt copil, dar eu nu pot. Asta ma supara foarte tare, dar ma intreb daca ar fi rezonabil, avand un copil mut, care va fi o problema toata viata.
Am asigurat-o:
– Nu cred ca va fi muta toata viata; copilul dvs spune prin autismul sau ~ Nu mi-ati explicat, nici tu, nici tata, de ce aveai un copil in burta, de ce copilul a plecat ~ .
In acel moment, micuta m-a privit si i-a spus tatalui sau:
– Vino, tata, doamna asta este nesuferita.
Fetita incetase sa spuna “mama” si “tata” pe la douasprezece sau paisprezece luni, in perioada cand mama sa incercase iar sa fie insarcinata fara sa reuseasca. Femeia trebuie sa fi vorbit cu prietenele sale spunandu-le sa mearga la un ginecolog. Ea nu spusese nimanui de primul avort, care, pentru ea, era aprobat de medic. Ea nu se simtise deloc vinovata. In schimb se simtise foarte vinovata din cauza celei de-a doua intreruperi de sarcina. Fetita dezvoltase complexul oedipian. Ramasese blocata si incetase sa mai pronunte cuvintele pe care le cunostea. Comportamentul copiilor pune probleme si noi nu putem decat sa ne intrebam asupra lor. I-am spus mamei ca blocajul a fost cauzat de cel de-al doilea avort.
– Este ca si cum ati fi avut, in timpul vietii fetitei, un bebelus pe care l-ati pierdut. Pentru ea, era un copil mort si a refuzat sa mai comunice.”
… Gestul fundamental
V-am povestit despre cat de importanta este comunicarea verbala cu bebelusul, apt sa va asculte si sa va inteleaga printr-o perceptie dincolo de semantica limbajului vorbit. In monologul de inceput, va spuneam cat de nesuferita era pentru mine pozitia clasica in care mama se incapatana sa ma tina in brate, la piept. Sa nu ai verticalitate, sa nu poti sustine ceea ce esti ca fiinta, sa nu ai autonomie, sa nu ai securitatea propriilor tale miscari este sau cel putin era pentru mine, bebelusul, extrem de angoasant. Ce puteam sa fac decat sa plang? Nu-mi imaginam ca, peste timp, nu prea indepartat, se vor gasi oameni care sa ma sustina in demersul meu plangacios, lipsit de autoritate si de intelegere. Spun “ sa ma sustina”, pentru ca, datorita amintirilor vii, fara sa vreau, devin aici si acum si, poate, si mai tarziu, “vocea” copilului bebe universal. Sa nu zambiti, caci aceste cuvinte nu sunt panaceul unei imaginatii iesite din comun, ci strigatul neauzit al copilariei mele precoce. Am incredere in empatia si receptivitatea voastra, chiar daca forma in care am ales sa va vorbesc din nou despre asta este cel putin neobisnuita.
Inceputul anilor ’80, Paris. La Maison Ouvert (Casa Deschisa), pe strada Cujas. O incapere mica, plina de flori. Frans Veldman primeste niste parinti cu un copil mic. Tanara mama isi tine in brate fetita de sase luni (Martino, B., “ Bebelusul este o persoana).
“ Veldman se apleaca spre ea:
– Imi puteti da putin copilul? As vrea sa ma joc cu el ca sa va arat cum i se poate da o securitate de baza. Mama apuca fetita de subsuori si i-o intinde.
– Vedeti, spune Veldman, o luati de subsuori! Potrivit haptonomiei, ar trebui s-o luati altfel. Trebuie s-o sprijiniti la nivelul bazei. Am sa va arat eu cum.
Insotindu-si vorbele cu gestul, Veldman trece o mana printre piciorusele copilului, iar cu cealalta il tine de spate, in partea de jos. Fetita se indreapta tinandu-si capul sus.
– Vedeti, acum e securizata la baza si isi controleaza singura comportamentul. Mama este putin mirata. Veldman isi schimba pozitia si o aduce pe fetita langa soldul lui; copilul este lipit de bratul lui, cu mainile si picioarele libere, cu ochii larg deschisi. Se uita la toata lumea cu o privire senina … maiestuoasa.
– Vedeti, cand o tin asa, o desprind imediat de corpul meu ca sa se deschida spre lume. Daca o apuc de subsuori nu mai este la fel. Copilul este dependent, prea protejat si nu-si poate dezvolta propriile capacitati, de care are neaparata nevoie pentru a intra liber in viata. Vedeti, acum o tin in maini: eu sunt cel care ii controleaza echilibrul, de la baza. Veldman prezinta celor de fata copilul, asezat pur si simplu in palma lui. Cealalta mana este undeva in partea de jos a spatelui fetitei.
Mama se sperie de acest mod de a tine copilul, prea diferit de ceea ce stie.
– Dar nu-i tineti capul? Nu risca sa-si piarda echilibrul?
– Nu nu se pune niciodata mana pe cap.
(…)
– O sa vedeti, isi continua explicatiile, Veldman, ca bebelusul asezat pe genuchii mei nu este intors spre mine, ci spre exterior. Este deschis spre lume. Nu trebuie ca prin reflexul nostru de a-l lua in brate sa-l inchidem, sa-l izolam de lume. Cand il tin, puteti observa ca ma feresc sa-l tin de picioare sau de maini. Daca va uitati cu atentie la un bebelus pe care il luati in brate si-l intoarceti spre piept, vedeti ca, din instinct, cauta sanul, vrea sa suga. Aceasta pozitie trebuie pastrata numai pentru alaptat, pentru ca alminteri copilul este dezorientat.
– De ce spuneti ca nu se pune niciodata mana pe cap?
– A-ti observat ce se petrece daca va apas pe cap, daca va tin de ceafa? Va aflati sub dependenta mea, sunteti, psihic vorbind, intr-un spatiu de supunere fata de legea mea, reflexul va fi sa plecati sau incercati sa va ridicati . Daca nu va puteti ridica, va crispati. Baza se intemeiaza fara sa atingi capul, pentru ca te afli astfel intr-un spatiu de dezvoltare, de afirmare. Cauti echilibrul, iti indrepti spinarea, te ridici. Bebelusul simte foarte bine diferenta dintre cele doua atitudini, ceea ce influenteaza in chip hotarator felul in care se simte, felul in care se comporta, dezvoltarea sa psihomotorie. ”
In loc de concluzii: cred ca amintirile mele nu sunt singulare; cred ca, in lume, sunt copii capabili sa povesteasca istorii de viata timpurie, cred in deschiderea parintilor, deschidere bazata pe empatie, dar si pe intuitie; ceva iti spune sa experimentezi in sensul constructiv al cuvantului, sau sa incepi, pasi de viata si de traire impreuna cu fiinta aceea micuta si aparent plapanda abia venita pe lume, si le faci fara sa mai stai pe ganduri; stafuiesc mamicile sa impartaseasca cu alte mamici experiente asemanatoare, sa tina, daca se poate chiar, un jurnal al primelor luni sau primilor ani de viata ale copilului sau. Bebelusul este o persoana la fel de puternica ca un om la varsta adulta; tratamentul la care il supunem din nestiinta sau din cauza unei educatii sau cunoasteri eronate il poate destabiliza, ii poate cauza suferinte multiple, nestiute.
Candva, atunci cand veti deveni parinti, poate ca ceva din tot ce s-a spus aici, va va ajuta sa priviti bucatica de viata cu discernamantul omului dispus sa accepte si sa inteleaga dincolo de prejudecata, dincolo de o educatie conservatoare, bazata pe o cunoastere conservatoare emisa de o autoritate … cum altfel decat conservatoare, ma refer aici la medicii de familie, la medicii pediatri ai acestor timpuri.
Referinte:
Dolto, Francoise, “ Un psihanalist va raspunde” , Vol. 2, Ed. Trei, Bucuresti, 2000;
Dolto, Francoise, “ Despre educatie in copilarie”, Ed. Kimage, Cluj;
Martino, Bernard, “Bebelusul este o persoana”, E. Humanitas, Bucuresti, 2002;
