Categorie: Psihoterapie Adulti

Triumful emotiilor, triumful vietii. Copilul meu … emotional.

Acesta este un moment scriptic in care simt nevoia sa justific alegerea temei: inteligenta emotionala in educatia copilului. De ce ar fi nevoie de justificare a unei alegeri care n-are a face, poate, cu interesele, asteptarile, scopurile parintelui zilelor pe care le traim acum si aici? Anul trecut, impreuna cu o buna prietena, ne gandeam sa deschidem o gradinita particulara cu o programa centrata pe dezvoltarea abilitatilor emotionale ale copilului. A venit criza economica si am amanat acest proiect. Deunazi, insa, tot aducand in discutie proiectul “gradinita” mi-am manifestat patima in sustinerea unor idei personale vis a vis de alegerea, ajutata de instrumentele psihologice obisnuite in selectarea unei anumite categorii de personal, a educatoarei/pedagogului. Dupa ce criterii am angaja un profesor/invatator sau educator? Aplicam un test si gata? Ne multumim cu un simplu interviu si un CV impresionant, eventual cu o recomandare elogioasa? Ce calitate a sa, profesionala sau umana, ar atarna mai mult in balanta s.a.m.d. .

Ulterior, am meditat asupra acelei discutii. Ce primeaza in dezvoltarea copilului, educatia primita in familie sau/si cea primita la scoala? Pot invatatorii sa-si asume responsabilitatea de a duce mai departe sau de a schimba in bine, eventual, un pattern comportamental format mai intai in familia copilului? Cand vorbim despre un copil inteligent, receptiv, ne referim la inteligenta generala a copilului sau la cea a inteligentei emotionale? Iata intrebari pe care mi le pun acum, gandindu-ma la copii, in primul rand, la copii. Extrapoland, de ce n-am aplica procedeele psihologice de selectie pentru meseria de “parinte”?  Cat de pregatiti  suntem sa lucram cu copiii de pe pozitia de pedagog, de psiholog sau de parinte, mai ales, de parinte? Cum ne asumam aceasta responsabilitate, de invatatori, de modelatori, de modele?

Ei bine, nu sunt sigura ca dispun de suficiente materiale bibliografice pentru a va convinge, caci asta voi incerca sa fac, de importanta controlului emotiilor si, mai ales, de importanta educatiei emotionale a copilului.t.c. . Retoric vorbind, cum sa va conving de necesitatea dezvoltarii inteligentei emotionale a copilului?

Cate ceva despre cele doua minti ale noastre

Doua moduri fundamental diferite de cunoastere interactioneaza pentru a creea viata noastra mintala. Mintea rationala este modul de comprehensiune de care suntem cel mai constienti, si asta deoarece operam cu ganduri, suntem capabili sa cantarim realitatea imediata sau nu si sa reflectam asupra ei. Dar, pe langa aceasta, mai exista si un alt sistem de cunoastere, unul impulsiv si foarte puternic, chiar daca uneori ilogic, mintea emotionala.

Dihotomia emotional/rational aproximeaza distinctia populara intre “inima” si “minte”; atunci cand stii “ in inima ta” ca un lucru este bun ai o altfel de convingere, cumva un tip mai profund de convingere, decat atunci cand stii ca un lucru este bun din punct de vedere al mintii rationale. Cu cat un sentiment este mai intens, cu atat mintea devine mai dominant emotionala si, deci, mai ineficienta din punct de vedere rational. Aceste doua minti, insa, cea emotionala si cea rationala, actioneaza de cele mai multe ori in stransa armonie, impletindu-si caile atat de diferite pentru a ne calauzi in deciziile noastre dintr-un moment sau altul: profesional, uman e.t.c ..

Exista centrii emotiei? Incursiune in neurologia emotiilor

Anumiti neurologi sustin in continuare ca centrii emotiei nu exista! Altii, inovatori, sau nu,  afirma contrariul: centrii emotiei salasluiesc in nucleul amigdalian, care are forma unui manunchi de migdale, fiind alcatuit din structuri conectate ce se afla in creier, in spatele inelului limbic. Daca nucleul amigdalian este despartit de restul creierului, rezultatul este incapacitatea de a mai distinge semnificatia emotionala a evenimentelor. Nucleul amigdalian actioneaza la nivelul memoriei afective, ori fara o memorie afectiva, viata ar fi lipsita de sens personal; lacrimile sunt declansate tot de nucleul amigdalian si de o structura apropiata, girusul circular. Fara nucleul amigdalian nu exista lacrimi de tristete care sa fie domolite. Dupa LeDoux, nucleul amigdalian poate prelua controlul asupra a ceea ce facem, chiar in vreme ce creierul care gandeste, neocortexul, este inca pe cale sa ia o hotarare. Ca o concluzie preliminara, sufletul inteligentei emotionale consta in felul in care functioneaza nucleul amigdalian si cum interactioneaza acesta cu neocortexul. La nivelul memoriei, nucleul amigdalian si hipocampul, care un are rol foarte mare in amintirile noastre narative, lucreaza in colaborare; fiecare inmagazineaza si recupereaza informatiile speciale de sine statator. In vreme ce hipocampul recupereaza informatiile, nucleul amigdalian hotaraste daca informatiile au si valente emotionale.

LeDoux afirma ca nucleul amigdalian este format in totalitate inca de la nasterea copilului. Interactiunile primilor ani de viata formeaza un set de lectii emotionale bazate pe deprinderi si nemultumiri din contactele dintre copilul foarte mic si cei care au grija de el. Pentru ca aceste prime amintiri emotionale se fixeaza inainte ca respectivii copii sa aiba cuvinte pentru  experienta lor, atunci cand aceste amintiri emotionale sunt declansate ulterior in viata, nu mai exista o potrivire cu gandirea articulata in ceea ce priveste reactia care ne cuprinde. Unul dintre motivele pentru care putem fi inselati de iesirile noastre emotionale este faptul ca ele dateaza adesea dintr-o perioada timpurie a existentei noastre, cand lucrurile erau neclare si nu aveam inca vocabularul necesar pentru a intelege evenimentele petrecute.

Cand centrii emotiei sunt slab dezvoltati …

Legaturile dintre nucleul amigdalian si neocortex sunt centrul luptelor sau al tratatelor de cooperare dintre minte si suflet, dintre gand si sentiment. Acest circuit explica de ce emotia este atat de importanta intr-o gandire eficienta, atat in luarea hotararilor intelepte, cat si in ingaduirea unei gandiri limpezi. Atunci cand suntem suparati din punct de vedere emotional, spunem: “ nu mai pot gandi limpede”. Din acelasi motiv o stare permanenta de disconfort emotional care poate creea deficiente in capacitatea intelectuala a copilului, schilodindu-i posibilitatile de a invata. Se cunoaste deja ca toti acei copii care prezinta deficit de atentie sunt profund emotivi. Deficienta intelectuala cauzata de disconfortul emotional este mai subtila, ca atare nu poate fi intotdeauna inregistrata prin testele de inteligenta, chiar daca ele ne indica prin unele masuratori neuropsihologice precise agitatia si impulsivitatea continua a unui copil. Un studiu a dovedit ca problema unor baieti de scoala primara , care desi aveau un coeficient de inteligenta peste medie,  nu dadeau rezultate prea bune la scoala, putea fi explicata prin textele neuropsihologice care au indicat o proasta functionare a cortexului frontal. Ei erau impulsivi si nelinistiti, adesea distrugatori si cu probleme. In ciuda potentialului lor intelectual acestia sunt copiii cu cele mai mari riscuri, in sensul ca pot avea esecuri profesionale, pot ajunge alcoolici sau delicventi nu pentru ca intelectul lor ar fi deficitar, ci pentru ca nu reusesc sa-si stapaneasca viata emotionala. Cum ii ajutam pe acesti copii? Povestindu-le parintilor, de pe pozitia invatatoarei, de exemplu,  ce nazbatii au facut, ce exemplu rau si ce factor de destabilizare in colectiv sunt, sau dimpotriva incercand sa le coordonam actiunile si atentia catre ceea ce  nu inteleg la ei insisi: natura emotiei care precedeaza reactia. Lipsa de atentie sau de afectivitate in familie, abandonul, educatia conservatoare gen “asa m-a educat si pe mine mama, tata, bunica e.t.c “, devin incompatibile cu nevoile si problemele psihosociale ale copilului.

Intre cauza si efect …

Viata de familie este prima noastra scoala pentru dobandirea cunoasterii emotionale. In acest mediu intim invatam cum sa simtim in ceea ce ce ne priveste si cum vor reactiona ceilalti la sentimentele noastre; cum sa gandim aceste sentimente si ce posibilitati de reactie exista. Cum sa deslusim si sa ne exprimam sperantele si temerile. Aceste cursuri emotionale nu se predau doar din spusele si actele parintilor fata de copii, ci si prin intermediul modelelor pe care, in primul rand, parintii le ofera. Unii parinti sunt profesori emotionali talentati, altii groaznici. Exista studii care arata ca felul in care parintii ii trateaza, fie ca este vorba de o disciplina aspra sau de o intelegere empatica, de indiferenta sau de caldura, are consecinte profunde si de durata pentru viata emotionala a copilului.

Cele mai inadecvate tipare emotionale de care dau dovada parintii si, prin extensie, invatatorii/profesorii, in viziunea lui Daniel Goleman, autorul cartii “Inteligenta emotionala”, sunt:

  • ignorarea tuturor sentimentelor. Acesti parinti/educatori trateaza supararea emotionala a copilului ca pe un lucru neinsemnat sau enervant, peste care de-abia asteapta sa treaca. Ei nu reusesc sa foloseasca aceste momente ca pe o sansa de apropiere fata de copilul sau, astfel incat sa-l ajute pe copil sa asimileze lectii de competenta emotionala.
  • A fi prea indulgent. Astfel de parinti observa copilul, insa considera ca este indiferent cum depaseste copilul furtuna emotionala; poate chiar cu ajutorul corectiei fizice, aceasta  fiind, in anumite cazuri,  cea mai la indemana. Ca si cei care ignora sentimentele micutului, acesti parinti rareori incearca sa-i prezinte micutului o alternativa de reactie emotionala. Ei se straduiesc sa calmeze toate supararile si vor folosi tocmelile sau mita pentru a-i impiedica  pe copii sa fie tristi sau suparati.
  • Manifestarea dispretului, lipsa de respect fata de sentimentele copilului. Acesti parinti fac parte de obicei din categoria celor care vesnic nu sunt de acord cu ce se intampla, care sunt aspri in comentarii si pedepse. Ei pot sa interzica orice manifestare a supararii copilului si sa pedepseasca si cel mai mic semn de irascibilitate.

Exista si parinti care sesizeaza ocazia oferita de supararea copilului pentru a actiona ca un fel de antrenor emotional sau de mentor. Ei iau in serios sentimentele copilului si incearca sa inteleaga ce anume ii nemultumeste si il ajuta pe copil sa gaseasca cai pozitive de calmare a sentimentelor. Pentru ca parintii sau educatorii sa fie antrenori eficienti in acest sens, trebuie sa aiba un set minim de inteligenta emotionala.

Pe masura ce copiii cresc, lectiile emotionale pentru care sunt pregatiti si de care au nevoie se modifica. Lectiile de empatie incep in prima copilarie cu parinti care se adapteaza sentimentelor copilului lor. Chiar daca unele aptitudini emotionale sunt intarite de educatori, prieteni, de-a lungul anilor, parintii apti din punct de vedere emotional isi pot ajuta mai mult copiii, deprinzandu-i cu toate formele de inteligenta emotionala: sa invete sa recunoasca, sa stapaneasca si sa-si domoleasca sentimentele; sa aiba o reactie de empatie, sa stie cum sa trateze sentimentele ce apar in cadrul relatiilor interumane.

Necesitatea invatarii emotionale

Impactul parintilor asupra pregatirii emotionale apare inca din leagan. Dr. T. Berry Brazelton, pediatru la Harvard, are un test simplu de diagnosticare a profilului pe care il va avea in viata copilul inca de sugar. El ii da unui copil de 8 luni doua cuburi si apoi ii arata cum ar vrea sa le aranjeze. Un copil cu sperante de viata si care are incredere in capacitatile sale va lua cubul, il va duce la gura, si-l va freca de cap, il va arunca intr-o parte a mesei, urmarind sa vada daca il vei recupera. Abia dupa aceea executa ce i s-a cerut, adica pune cuburile unul peste celalalt. Dupa care te priveste incantat, parca spunandu-ti:” Nu-i asa ca-s grozav”?  Acesti copii au capatat o mare doza de incuviintare si incurajare din partea adultilor; ei vor reusi sa depaseasca micile provocari ale existentei. In schimb, copiii care provin din medii alterate, din familii sumbre, haotice sau neglijente, trec prin aceste indatoriri marunte intr-un fel ce marcheaza faptul ca se asteapta deja sa dea gres. Desi reusesc sa puna cuburile unul peste altul, inteleg ceea ce li se cere si sunt suficient de coordonati in miscari pentru a face ceea ce li se spune, atunci cand o fac, comportamentul lor este de “caine batut”; privirea lor parca ar spune: “vezi, nu sunt bun de nimic”. Acesti copii trec prin viata avand o perspectiva defetista si nu se asteapta sa primeasca incurajari sau sa trezeasca interesul profesorilor, drept pentru care considera scoala un loc in care nu au nici un fel de bucurii, asa ca in final chiar o abandoneaza (Daniel Goleman, Inteligenta Emotionala).

Un raport al Centrului National American de Programe pentru Copiii Mici a subliniat faptul ca reusita scolara nu poate fi previzibila in functie de anumite fapte ale copilului sau de capacitatea precoce de a citi sau socoti, ci de inclinatiile emotionale si sociale: siguranta de sine si interesul; sa stie ce tip de comportament se asteapta din partea lui si cum sa-si stapaneasca impulsul gresit; sa fie capabil sa astepte, sa urmeze indicatii si sa apeleze la ajutorul profesorului; sa-si exprime nevoile atunci cand se afla in compania altor copii. Aproape toti copii cu rezultate slabe, scrie in raport, duc lipsa de unul sau de mai multe dintre aceste elemente de inteligenta emotionala (indiferent daca au sau nu si dificultati cognitive, cum ar fi disfunctiile de invatare). Disponibilitatea unui copil fata de scoala depinde in special de capacitatea de a sti cum sa invete, iar acest lucru are legatura directa cu inteligenta emotionala, cu factorii reprezentativi ale acesteia: increderea, curiozitatea, intentia, controlul de sine, raportarea la ceilalti, capacitatea de a comunica, cooperarea.

Primii patru ani de viata acopera o perioada in care creierul copilului ajunge cam la doua treimi din dimensiunea sa la varsta maturitatii si evolueaza in complexitate mai mult ca oricand. Anumite cunostinte se fixeaza mai bine decat ulterior, este perioada propice dobandirii cunostintelor emotionale. De aceea, tot in aceasta perioada, stresul puternic poate afecta capacitatea de invatare a creierului, deci poate dauna intelectului. Un copil care nu se poate concentra, care e mai degraba suspicios decat increzator, care este trist sau furios in loc sa fie optimist, care este distrugator decat respectuos si care este coplesit de anxietate, preocupat de fantezii inspaimantatoare (Despre Educatie in copilarie, F. Dolto, 1979) si care, in general, se simte profund nefericit, un asemenea copil are putine posibilitati in viata, putine sanse de a se dezvolta si evolua pe masura cerintelor sau asteptarilor sale.

Un studiu facut la inceputul anilor 90’, a dezvaluit ca, in medie, valoarea indicatorilor de baza ai inteligentei emotionale a copiilor din SUA a scazut ingrijorator. Au devenit mai impulsivi si mai neascultatori, mai ingrijorati si mai tematori, mai singuri si mai tristi, mai iritabili si mai violenti. Nivelul a 42 de indicatori a scazut foarte mult  in acea perioada; rata violentei, a sinuciderilor, a violurilor, in randul adolescentilor, a inregistrat un salt neobisnuit. Care este motivul acestei degradari a calitatilor esentiale ale caracterului? Copiii din ziua de astazi sunt prada usoara a doua forte care au monopolizat scena lumii: forta tehnologica si cea economica. Generatia actuala de parinti este nevoita sa munceasca mai mult pentru a-si mentine un standard de viata decent; asta nu inseamna ca ne iubim copiii mai putin, ci ca avem mai putin timp liber pentru a ne petrece timpul liber cu ei decat au avut, poate, parintii nostrii. In ceea ce priveste aspectul tehnologic, spune Goleman, de altfel, cat de bine seamana descrierea lui cu realitatea romaneasca a anilor 2000, copiii mai mici sau mai mari, traverseaza o experienta fara precedent: numeroase ore din viata si le petrec cu ochii lipiti de monitor. Ei prefera sa cada in mrejele unui CD-ROM educational sau sa se desfete cu ultimul joc video de pe piata, decat sa se joace cu alti copiii. Astfel comunicarea emotionala a devenit deficitara. Aptitudinile fundamentale de viata, transmise de la o generatie la alta, se pierd si  nu mai pot fi insusite.

ABC-ul inteligentei emotionale

In America exista de 30 de ani cursuri de alfabetizare emotionala. Pare cel putin neobisnuita, daca nu hilara aceasta grija a americanilor fata de viata emotionala. Romanul, hatru cum e, ar inventa imediat  bancuri pe tema la mare pret pe internet insa adevarul este ca realitatea depaseste cu mult fictiunea si tot ce ne ramane de facut este sa observam si sa intelegem “de ce”. De ce americanii si-au numit programul de alfabetizare emotionala “ Stiinta Sinelui”. Uneori, lectiile sunt surprinzator de sofisticate. “Cand tinem cursurile despre manie, spune Karen S. Mc Cnown, directoare la Nueva School, ii ajutam pe copii sa inteleaga ca aproape intotdeauna exista si o a doua reactie si ca trebuie sa caute ce este dedesupt – esti jignit? Gelos? – copiii invata ca exista diverse alegeri in privinta reactiei la emotie si cu cat sunt mai multe cai, cu atata existenta va fi m ai bogata.” Lista de continut a Stiintei Sinelui este identica cu elementele de inteligenta emotionala. Subiectele predate cuprind constientizarea de sine, in sensul recunoasterii sentimentelor si al construirii unui vocabular pentru ele, precum si determinarea legaturilor dintre ganduri, sentimente si reactii; a afla daca gandurile sau sentimentele sunt hotaratoare in luarea unei decizii; prevederea consecintelor alegerilor alternative; aplicarea acestor informatii in deciziile referitoare la subiecte cum ar fi drogurile, fumatul si sexul.

Constientizarea de sine imbraca si forma recuoasterii punctelor tari si a celor slabe, precum si o perspectiva asupra sinelui, pozitiva si totusi realista. Un accent se pune si pe stapanirea emotiilor: intelegerea a ceea ce se afla in spatele unui sentiment (de exemplu, durerea care genereaza mania) si invatarea modalitatilor de a stapani anxietatile, mania si tristetea. Un alt accent se pune pe asumarea raspunderii hotararilor si actiunilor si transformarea lor in implicari trup si suflet.

O calitate sociala cheie este empatia, intelegerea sentimentelor celorlalti si insusirea perspectivei lor, precum si acceptarea diferentelor in felul in care oamenii simt anumite lucruri. Un punct major este stabilirea relatiilor: a invata sa asculti si sa pui intrebari; distingerea intre ceea ce se spune sau se face si propriile reactii sau judecati; afirmarea lucrurilor si nu furia sau pasivitatea, precum si dobandirea artei colaborarii, a rezolvarii conflictelor si a negocierii compromisurilor.

La Stiinta Sinelui nu se dau note; viata in sine este examenul de diploma. Dar la sfarsitul clasei a opta, cand elevii se pregatesc sa paraseasca Nuova School si sa plece la liceu, fiecare da un test socratic, un examen oral de cunoastere de sine. Una dintre probe dintr-un examen de la sfarsitul anilor ’90 a fost: “Descrieti o reactie corecta pentru a ajuta un prieten sa rezolve un conflict cu cineva care incearca sa-l convinga sa se drogheze sau cu un prieten caruia ii place sa tachineze.”

Pare un scenariu dintr-un film de categoria a 2-a, dar cum va spuneam, realitatea intrece fictiunea. Cate dintre elementele vietii sociale americane de la inceputul anilor ’90 se regasesc in viata sociala romaneasca a anilor 2000 si …? Intrebare: In sistemul actual de invatamant exista un program de educatie … fie ea si emotionala,  preventiva? NU. Exista cursul de educatie civica si ora de dirigentie in care se recupereaza orele de matematica, fizica, chimie, istorie, biologie, romana, engleza e.t.c. .

As vrea sa inchei “povestea” aceasta despre emotii si inteligenta emotionala, o poveste deschisa … (Daniel Goleman este artizanul acestei teorii universal valabile si implicit, observatiile proprii, in ceea ce priveste comportamentul emotional al copilului) realitatii prezente, viitoare s.a.m.d. . Iata o alta poveste,  intamplator tot americana , cu talcul ei … o consider binevenita, potrivita mesajului final si la fel de deschisa … dialogului. Zambiti? Foarte bine, zambetul, cu talc sau fara, face parte din alchimia emotionala.

Poiectul Spectrum

Pentru un observator intamplator, Judy, o fetita de 4 ani, parea o fiinta izolata printre colegii ei de joaca mai sociabili. Ea statea deoparte, nu participa la joaca si nu era niciodata in centrul atentiei. In schimb, s-a dovedit a fi un fin observator al politicii sociale din gradinita ei, a dovedit o perceptie sofisticata in analiza felului cum simteau ceilalti. Intr-o zi, educatoarea i-a adunat pe toti copiii de 4 ani pentru a intra in jocul clasei, un fel de casa a papusilor care copiaza sala de gradinita si unde apar figurine care in loc de cap au mici fotografii ale copiilor de gradinita si ale educatorilor. Jocul clasei era/este un test asupra perceptiei sociale. Cand educatoarea i-a cerut lui Judy sa aseze fiecare fetita si fiecare baietel in acea parte a incaperii in care le place lor cel mai mult sa se joace, coltul artistic, cel de cuburi e.t.c., ea a facut-o cu o acuratete extraordinara, aratand ca ii poate gasi si aduna impreuna pe cei mai buni prieteni ai fiecaruia. Judy a dovedit  ca detine o harta sociala perfecta a grupei sale de la gradinita si un nivel de perceptie exceptional pentru o fetita de varsta ei. Acest talent stralucit a lui Judy in domeniul social a fost remarcat timpuriu si datorita faptului ca ea a invatat la o gradinita cu o programa speciala de invatamant,  axata pe descoperirea diverselor tipuri de inteligenta. Aceasta programa care poarta denumirea de Proiectul Spectrum, recunoaste ca repertoriul capacitatilor umane merge dincolo de cei 3 R, adica dincolo de limitata impartire asupra careia scolile se concentreaza in mod traditional, de abilitatea in privinta cuvintelor si a cifrelor. Acest proiect scoate in evidenta faptul ca talente precum cel al lui Judy sunt extrem de importante , iar educatia trebuie sa le hraneasca in loc sa le ignore sau sa le frusteze. Incurajandu-i pe copii sa-si dezvolte o intreaga gama a capacitatilor de care va depinde reusita lor sau incurajandu-i doar sa le foloseasca doar pentru a se implini, indiferent ce ar face, scoala devine un factor important si in “predarea” capacitatilor de a se descurca in viata.

“Sa ne largim notiunea de spectru al talentelor, afirma Howard Gardner, fondatorul Proiectului Spectrum. Cea mai importanta contributie si unica pe care educatia o poate aduce la dezvoltarea copilului este sa il ajute sa se indrepte spre un domeniu in care talentele sale sa fie cat mai in favoarea lui, in care fiecare sa fie multumit si competent. Am pierdut complet din vedere acest lucru. Evaluam invataceii conform unor standarde extrem de inguste ale succesului. Ar trebui sa petrecem mai putin  timp pentru a-i inregimenta pe copii si mai mult ajutandu-i sa-si identifice talentele date de Dumnezeu si sa le cultive” (Daniel Goleman, Inteligenta Emotionala Aplicata).

Copilul meu hiperactiv

Nu are astampăr, nu sta o clipă locului, e gălăgios, încăpăţânat, vrea tot timpul atenţia ta, e de nestăvilit când se supără, jucăriile arată ca după acţiunea unei tornade, mănâncă ce vrea şi când vrea, indiferent de eforturile tale de a-l îndruma corect, e o tragedie spălatul pe dinţi, trezitul devreme, orice are legătură cu şcoala, pregătitul lecţiilor? Se răzbună pe pisoiul, căţelul, sora, fratele, bunica, bunicul la cea mai mică apostrofare?

Ai obosit? Capitulezi? Nu Încă? Nici nu trebuie! Copilul tău este un copil special care are nevoie de atenţie specială, are nevoie de ingrijire specială, iar rezultatul final, în timp, te asigur, este uluitor! Copilul tău hiperactiv are talente neobişnuite care tind să iasă la iveală. Lupta sa cu sine si cu tine este dificilă deopotrivă pentru el şi pentru tine, dar veţi  izbăndi! Deznodamantul poate fi eminamente pozitiv! – călăuzit de răbdarea, talentul tău educativ, înţelegerea si iubirea ta!

ABC-ul hiperactivităţii

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil (ADHD) este termenul recent încetăţenit în literatura de specialitate pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atât a copiilor, cât şi a adulţilor, compusă din deficite de susţinere a atenţiei, controlul impulsului şi reglarea nivelului de activitate la cerinţele situaţionale.

Majoritatea parinţilor acestor copii se simt singuri, crezând că problemele pe care ei şi copiii lor le trăiesc sunt unice. În special mamele cu copii hiperactivi se simt înstrăinate de alţi părinţi, dezvoltând sentimente de neîncredere în propriile aptitudini parentale şi pierzându-şi speranţa în privinţa posibilităţilor de ameliorare a situaţiei. Aceşti copii, din pricina inerentei lor mobilităţi, excitabilităţi, exuberanţe, nerăbdare şi neatenţie, pot transforma cea mai obişnuită familie sau clasă de şcoală într-o situaţie problemă.

În aceeaşi ordine de idei, mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară, lumea în care trebuie să se integreze pentru a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului. Astfel, un copil care creşte alături de părinţi anxioşi va fi la fel când se va afla faţă în faţă cu noutatea.        Tot astfel, un copil provenit din părinţi neglijenţi, va fi lipsit de susţinerea şi organizarea de care are nevoie pentru a se simţi în siguranţă. Nerăbdarea părintelui, impulsivitatea, neînţelegerea, rigiditatea, supraprotecţia, agresivitatea verbală sau/şi fizică e.t.c, sunt cutume de comportament parental care pot influenţa negativ simptomatologia copilului diagnosticat cu ADHD.

În majoritatea ţărilor europene, copiii cu ADHD sunt incluşi în programe speciale de asistenţă medicală, psihologică şi psihopedagogică ce vizează pregătirea lor şi a persoanelor care se ocupă de educaţia lor (părinţi, pediatri, educatori, profesori e.t.c) pentru a face faţă cu succes problemelor cu care se confruntă.

Ce anume influenţează şi cum ADHD? Ce este greşit în atitudinea sau comportamentul părintelui în relaţia cu copilul “problemă” şi ce strategii comportamentale se cer aplicate pentru a îmbunătăţi aceste obişnuinţe comportamentale parentale, şi implicit această relaţie: părinte-copil reactiv. Cum pot gestiona părinţii momentele tensionate care se crează atunci când  cerinţele sale de adult intră în conflict cu nevoile şi aşteptările copilului, nevoi şi aşteptări neexprimate corect şi transpuse inerent în comportamente problematice.

Trăirile copilului sunt net amplificate de mediul extern , undeva pe drumul parcurs între lumea interioară şi tot ce se întâmplă în afară, legătura cu  sine se disipă, acest fapt afectând echilibrul copilului, obligandu-l la nivel inconştient să declanşeze acţiuni de apărare: se apără pe sine de sine, se apără pe sine de agresiunile exterioare venite sub forma nemulţumirii adultului, a judecătii morale emise de acesta, a reproşurilor, a lipsei de afecţiune, sau a afectiunii greşit împărtăşite e.t.c. . Se apără pe sine de tot ceea ce nu înţelege, de tot ceea ce nu poate exprima sau comunica, de tot ceea ce nu poate accepta sau controla.

Sunt copilul tau cu personalitate

Empatizând cu copilul hiperactiv, putem deduce cauzele comportamentului său nestăvilit. Hiperkinetismul poate fi determinat de neliniştea şi agitaţia interioară, de lipsa controlului emoţiilor, de fuga sa de lumea interioară si de conflictele create în ea; comportamentul antisocial poate fi o reflexie a neîmpăcării cu sine, o modalitate constrânsă de împrejurări, de a cere ajutor, de a capta atenţia şi întelegerea necondiţionată a adultului. Deficitul de atenţie poate exprima o carenţă afectivă majoră, un conflict interior nerezolvat, o preocupare blocată la nivel emoţional, un efect al abuzului psihic sau al maltratării e.t.c. .

Aceşti copii au personalităţi puternice (chiar şi cei timizi), sunt pătimaşi şi încăpăţânaţi, trăiesc emoţii intense,  nefiind, însă, capabili sa-şi controleze tumultul acestor emoţii, pozitive sau negative. Se opun oricărei forme de control, sunt egocentrici, egoişti, sau doar trişti, descumpăniţi, sunt impulsivi, colerici (emoţiile sunt maxime), manipulativi (o latură a  inteligenţei lor emoţionale neprelucrate, needucate);  intervin în discuţiile adulţilor pentru că ei în mod firesc, nu împart lumea în copii şi adulţi – găsesc de cuviinţă că au dreptul la replică.

Raţional, dar si ca trăire lăuntrică, ei se simt oameni mari, cu gândire sau viziune asupra vieţii proprie, independentă de cea a adulţilor, iar tratamentul  “clasic” aplicat de aceştia din urmă ii fac să se simtă neînţeleşi, abuzaţi, încorsetaţi, cu atât mai rău ca şi experienţă directă, trăită perpetuu, se simt prizonieri în propriul corp, prizonieri ai directivelor parentale, ai normelor si regulilor impuse de persoanele adulte cu care interacţionează. Aceşti copii se simt şi cred proprii “stăpâni”, cu tot ceea ce derivă din asta, şi tot ceea ce vine din exterior pentru a le dărma această percepţie declanşează reacţii de respingere şi de apărare.

La 2 ani, Nichita,  se comporta neobişnuit când vedea pe stradă un alt copil ţinut de mână de părinte: alerga spre cei doi ţipând la adult sa-i dea copilului libertate, adică să nu mai fie ţinut de mână (« – Dă-i dlumu, dă-i dlumu ») şi trăgându-l spre sine pe micuţ. Refuza să fie ţinut de mână, refuza anumite poziţii în braţe care ii ingradeau privirea de ansamblu e.t.c. .

Am nevoie de atenţia ta

Prin natura a ceea ce simt, trăiesc, gândesc, percep, doresc, copiii hiperactivi şi opoziţionali  pretind indirect o atenţie sporită, o educaţie diferită de a majorităţii, o atitudine mult înbunătăţită din partea adulţilor, mai apropiată nevoilor sale speciale.

Educaţia acestor copii trebuie să se facă pe principii echitabile, în spirit de respect, de angajare “democratică” în cerinţe şi răspuns la cerinţe, şi nu în ultimul rând,  să se axeze pe îndrumare  emoţională, pe comunicare emoţională.

Părinţii nu ştiu cum să reacţioneze şi ce comportament să adopte în ceea ce priveşte copilul hiperactiv.  De regulă, experimentează întreaga gamă de comportamente dezirabile sau indezirabile. Nimic nu pare să funcţioneze şi asta deoarece trecerea de la un comportament corect la altul incorect  şi invers nu face decât să accentueze conflictul intern al copilului şi să genereze agravarea problemelor  sale de comportament. Soluţia ar fi să se insiste pe o atitudine pozitivă constantă, cu răbdare şi înţelegere, fără a avea în faţă scopul explicit, motivator al acesteia: “ma port astfel cu copilul meu pentru că, poate doar aşa voi vedea rezultate, dacă se poate, imediate şi de durată; până la urmă o să iasă ceva bun din el, dacă nu,  tot chinul meu ca părinte a fost în zadar.” Motivaţia trebuie să vină de la un nivel mult mai profund: dragostea necondiţionată, capacitatea de a te pune în pielea copilului, de a-i înţelege în mod plenar reactivitatea, în speţă, trăirile care o generează, puterea de a observa esenţa a ceea ce este acel copil, partea lui bună, gesturile de iertare pe care le face e.t.c. .

Fii intelegator, eu nu sunt ca tine

Educaţia emoţională a părintelui este prioritară. Această educaţie poate veni sub forma lecturării unor materiale de specialitate, cărţi, articole, a consilierii de specialitate, participarea la work-shop-uri e.t.c. . Astfel, părinţii vor învăţa să aplice aceste principii în educaţia copiilor lor, hiperactivi sa nu. Intuiţia, creativitatea, din nou empatia, sunt coordonate ale inteligenţei emoţionale. Controlul emoţiilor înseamnă şi controlul activităţii chimice a creierului, deci o reechilibare la nivelul atenţiei, al motricităţii sau al impulsivităţii.

La nivel de chimie neuronală, secreţia hormonilor răspunzători de hiperactivitate, de agresivitate sau impulsivitate este un indice cauzal care nu poate fi ignorat, cel puţin atunci când adoptăm, din perspectiva părintelui sau a învăţătorului, o atitudine sau alta, mai mult sau mai puţin constructivă în relaţia cu copilul. În condiţiile date, soluţia la îndemână sunt medicamentele prescrise de psihiatri, însă, de ce n-am cauta şi n-am împărtăşi cu părinţii soluţii alternative care sa contracareze aceste disfuncţii ale substanţelor neurotransmiţătoare.

Practicarea unui sport care să echilibreze energia aceasta teribilă a copilului hiperactiv, cum ar fi AIKIDO, un sport defensiv de arte marţiale destinat trupului, dar şi minţii, care are ca bază identificarea  energiei interne, canalizarea ei către controlul motricităţii, focalizarea energiei, transformarea sau sublimarea ei. Problema care derivă din această soluţie rămâne pentru început răbdarea şi talentul antrenorului/sensei-ului de a interacţiona cu copilul indărătnic şi neascultător, altfel orice iniţiativă este destinată eşecului; copilul opoziţional refuză autoritatea, se plictiseşte repede,  repetarea unor posturi şi tehnici devine corvoadă, îl oboseşte,  iar disciplina impusă o povară de care se va debarasa foarte repede .

Cănd tata nu este lângă mine

Absenţa tatălui din viaţa copilului pare să influenţeze negativ simptomatologia hiperactivă. Ar fi fost interesant să aflăm ce gandesc şi cum percep copiii această lipsă a tatălui, mai ales la această vârstă, când se simte  nevoia modelului patern. Însă ne putem imagina sau îi putem întreba direct.

Studiile arată că taţii îşi petrec foarte puţin timp cu copiii lor; vin acasă obosiţi sau prea preocupaţi de evenimentele de peste zi, aşa încât nu mai consideră necesară interacţiunea cu copilul; lasă această responsabilitate în grija mamelor. În special taţii copiilor hiperactivi sau opoziţionali care au o ocupaţie care necesită efort intelectual, par să ocolească dialogul direct, legătura afectivă directă; cauza acestei atitudini ar putea fi aceea că nu pot să se împace cu ideea comportamentului problematic al copilului, pentru că acest lucru ar presupune recunoaşterea unei probleme cu care nu doresc să se confrunte, cel puţin până în perioada preadolescenţei sau a adolescenţei. Pentru aceşti taţi ori copilul nu are nici o problemă, ori aşteptările le sunt atât de mari, încât le este ruşine cu copiii lor, ruşine conştientizată sau nu şi în acest caz aleg varianta noninteracţiunii; în condiţiile date, copilul simte lipsa tatălui, este frustrat de această lipsă, consideră că nu este iubit, sau că nu merită să fie iubit si de aici un lanţ întreg de reacţii, cele mai multe de furie.

Furia copilului hiperactiv nu este altceva decât reprimarea mâniei şi a fricii, în asemenea măsură încât cele două energii emoţionale se contopesc şi produc o stare necontrolată / incontrolabilă, lipsită de conştiinţă emoţională şi separată de intervenţia emoţională. Furia este elementul principal al hiperactivităţii şi opoziţiei. La nivelul acestei furii merită intervenit. Există felurite moduri de management al furiei, însă foarte rar aceste tehnici au sorţi de izbândă în ceea ce priveşte copilul “problemă”. Acţionând la nivel de efect, nu îndepărtezi cauză. Activarea emoţionalităţii negative are repercursiuni majore şi de lungă durată asupra copilului, are puterea de a întări comportamentele problematice.

Cum vreau să te comporţi cu mine

În linii mari,  în situaţiile în care copilul a încălcat linia acceptului parental, părinţii sunt sfătuiţi să adopte acel comportament dezirabil menit să atenueze tensiunea sau efectul acţiunilor nedorite ale copilului, sau să le preîntâmpine.

Ca atare, este bine să:

– arătăm copilului ce apreciem la el sau să-l  lăudăm dacă credem că a făcut ceva bine; să notăm seara ce a mers bine peste zi: jurnalul experienţelor pozitive de peste zi; să vorbim cu copilul  despre experienţele pozitive din cursul zilei;

– luăm parte la jocul copilului; copilul decide când şi cum se joacă; în timpul jocului nu este indicat să  spunem copilului ce să facă;

–  lăudăm copilul ocazional şi să-i spunem ceva care să-l bucure;

– formulăm o cerinţă  numai dacă suntem dispuşi să o impunem; să avem grijă ca atunci când o formulăm copilul să fie atent; cerinţa trebuie să sune clar şi nu ca  o rugăminte;  să verificăm întotdeauna îndeplinirea acesteia;

– lăudăm copilul dacă respectă regulile şi cerinţele; să aplicăm consecinţele fireşti când copilul  nu respectă cerinţele/regulile; să dăm copilului şansa să se exprime în ceea ce priveşte încălcarea unor reguli, de asemenea şi atunci când comportamentul problematic persistă; să nu purtăm discuţii îndelungate cu copilul;

– dedicăm în fiecare zi un anumit timp copilului; să-i spunem copilului când dorim să facem ceva fără să ne deranjeze; să stabilim împreună cu el ce ar putea face  în acest timp;

– laudăm copilul dacă în situaţii critice nu reacţionează cu accese de furie; să ducem copilul într-un loc în care se poate linişti; să avem grijă ca accesele de furie să nu aibă consecinţe pozitive pentru copil;

– gândim cum să ne împărţim afecţiunea între copii;

– vorbim cu copiii despre certurile lor şi despre cauzele acestora; să acordăm copilului “problemă” mai multă atenţie pozitivă; să discutăm cu ambii copii regulile de rezolvare a conflictelor;

– încurajăm copiii să dezvolte soluţii alternative ( “ce ai mai fi putut face în situaţia asta?”); să nu evaluăm imediat alternativa ca fiind bună sau rea ci să lăsăm copilul să aprecieze singur soluţiile (“ce s-ar fi întâmplat dacă …?”);

– căutăm formule creative de recompensare a copilului: “şarpele meu de puncte”, plăcuţa cu “nu deranjaţi”, “concursul pentru emoticoni/feţe zâmbitoare (10 jetoane cu feţe zâmbitoare sau triste; “eu am voie să schimb feţele câştigate în …”); “planul meu de puncte pentru temele de acasă ( “obţin pentru fiecare temă pe care părinţii mei o pareciază cel puţin cu suficient un punct; dacă rezolv tema în timpul indicat obţin un punct în plus”) e.t.c.

Ajută-mă să îţi arăt cine sunt

Aminteam la începutul articolului de talentele nebănuite ale copilului hiperactiv. Reluând o idee subliniată anterior, pot afirma cu certitudine că existenţa langa copilul hiperactiv poate fi fascinanta, deopotrivă frumoasă,  dacă renunţăm la educaţia clasică, coonservatoare şi convenţională şi abordăm în relaţia cu el o atitudine nonconformistă, creativă, bazată pe principiile inteligenţei emotionale (empatie, altruism, intuiţie, intelegere, creativitate, compasiune, reglaj emoţional, întărire pozitivă, critică constructivă, comunicare e.t.c.). Copilul tău are calitaţi emoţionale şi sociale deosebite, chiar dacă acum arată contrariul. Chiar şi în cel mai timid şi stangaci copil hiperactiv se ascunde un lider. Hipersensibilitatea sa, senzitivismul său vor fi pavăze ale existentei sale viitoare, baza preocupărilor sale viitoare. Poate deveni un talentat pictor, sau un IT-ist de excepţie, un cantăret de renume sau un lider spiritual, un scriitor talentat, un medic chirurg de marca, un inventator, un deschizător de drumuri, un lider necontestat în tot ceea ce işi va propune să facă începând cu anii maturităţii. Trebuie doar să-i acordăm şansa să se împace cu sine şi cu lumea, să recapete echilibrul emoţional şi afectiv, să se regăseasca în sine şi prin sine. Sugestia mea: să inversam rolurile si să invătăm noi de la aceşti copii; ceea ce vom descoperi este in mod real o comoară nebănuită şi cu atât mai pretioasă.

Dana Dumitrache (Revista Felicia, 2007)

Despre dorinte si implinirea lor …

Povestea ta de viata, Stef, este povestea unui om care isi zadarniceste putinta de realizare si implinire, chiar daca, invariabil,  isi DORESTE IMPLINIREA. Este si o poveste SUPERBA de viata, pentru ca in aceasta poveste existi tu, cu toate experientele tale. Sa adaug ca esti curajoasa?

Ai plecat cu putina vreme in urma, din Romania (si cat de tare am batut apa in piua in favoarea acestei emigrari), fara sa iti mai refuzi si aceasta experienta din viata ta, desi ai fost coplesita de temeri: ce voi face eu in Franta? Imi voi gasi un job bun? Voi gasi oameni care sa ma sustina? Voi face fata tuturor lucrurilor pe care urmeaza sa le traiesc? Voi avea ce sa pun pe masa, unde sa locuiesc, imi voi face prieteni?

In tara nu-ti gaseai locul si rostul. Cautarile tale se loveau de bariere peste care tu, Stef, nu aveai energie si nici dorinta sa treci. Ai un parinte care te iubeste; ai si alte suflete mirabile de oameni carora le esti draga, rude apropiate care se bucura sau se mandresc cu tine.

Esti singura. Nu-ti place!Ai face orice ca sa nu mai fii singura! E o sintagma la indemana noastra! Acest automatism verbal: As face orice! Orice mi-ar aduce: iubire, bunastare, satisfactii, liniste, implinire, fericire e.t.c., in orice ordine ti le-ai dori sa apara si sa existe in viata ta.

As face ORICE pentru a avea si trai o parte din toate aceste aspecte pozitive ale vietii sau, daca ar fi posibil, toate la un loc. Orice mi-ar umple VIATA in sensul bun – cel gandit de noi –  al cuvantului!

Orice m-ar face sa uit cine sunt acum?

Orice m-ar face sa inteleg limpede ce fac?

Sau orice m-ar face, clar, sa accept si sa vad ce nu fac?

Si daca maine, sau poate, chiar astazi, nu vei mai fi singura? Daca singuratatea va creea spatiul unei experiente de viata alaturi de barbatul care sa raspunda celei mai profunde provocari la care te vei supune si la care va fi supus prin insasi dorinta ta si a lui, implicit?

Se cheama ca orice ti-ai dorit sa fie si orice ti-ai dorit sa primesti de la un barbat se regaseste in el si prin el? Vei fi tu, Stef, pregatita sa-l primesti in viata ta? Sa-l intelegi, sa-l iubesti, sa-l ierti, sa-l sustii, chiar si atunci cand acesta ar putea face, ipotetic vorbind, alegeri care sa nu fie in concordanta cu propriile valori sau cu valorile tale, cu principiile tale sau ale lui de viata,  viata in genere, viata in cuplu e.t.c. ? Ar fi el pregatit sa te iubeasca, inteleaga, accepte, ierta, sustina, indiferent de atitudinea, comportamentul sau alegerile diferite pe care ai putea sa le faci in diverse momente de viata?

Stef, are importanta raspunsul? Sincer, NU. Are importanta ceea ce simti in ceea ce priveste dorinta ta de a nu mai fi singura, adica de a trai o experienta de cuplu minunata, musai minunata.

Ai da orice sa iti gasesti un job in media scrisa. Asta stii (poate crezi ca stii ?) tu sa faci cel mai bine, scrisul iti aduce tie implinire. De ce ar trebui sa faci ORICE pentru a trai ceea ce iti doresti? De ce trebuie sa luptampentru fiecare vis sau dorinta a noastra? De ce ne ia atat de mult timp si ne consuma o asemenea energie, ca sa  implininim fiecare etapa buna de viata (sic!) – materializarea unui vis, implinirea unei dorinte, realizabil(a) la nivel pur argumentativ.

Ce am sa-ti spun:

in ultimul an ti-am urmarit cu atentie mesajele sms si ti-am raspuns de fiecare data in mintea si … din inima mea;

uneori am putut sa-ti raspund, de cele mai multe ori am ales sa nu o fac;

ti-am raspuns in gand si am fost fericita ca imi dai prilejul, astfel, sa ma gandesc cu afectiune si cu credinta (incredere) la tine;

ti-am raspuns in gand si nu in fapt  pentru ca doream ca tu sa faci alegerile; fara sugestii; nimeni nu va fi capabil sa te sfatuiasca mai bine decat o faci tu insati!;

sa cresti prin incredere si prin speranta pura, dar si prin puterea de a creea si materializa singura o realitate sau alta ; sa nu abandonezi nici o clipa gandul de implinire si sa nu-ti anulezi din prea multa nerabdare si frustrare, bucuria;

exista progrese reale in existenta asta a ta, chiar daca pentru tine aceste progrese sunt … de nevazut, de necuprins, de nerecunoscut etc; va veni si clipa  cand acesti ani de zbucium vor fi dati – complet – uitarii;

vei intra in etape de viata care iti vor solicita alte zone de referinta ale fiintei tale launtrice si/sau sociale, alte laturi ale personalitatii tale si alte aspecte ale existentei;

BUCURA-TE !;

acesta este mesajul meu!;

bucura-te ca VIATA. Bucura-te pentru ca Ingerii – cei care se vad si cei care nu se vad, in fiecare zi,  iti intind maini de ajutor!

Bucura-te cand te gandesti la ceea ce ti-ar placea sa faci, sa ai, cu alte cuvinte, sa traiesti!;

daca uiti sa te bucurie, fiindu-ti mai la indemana paternul stresului, in universul din tine si din afara ta ajunge energia generatoare de stres, deci si forma gand de negare a dorintei, de negare a acelui aspect din viata ta pe care doresti sa-l materializezi;

si primesti exact ce NU ai fi vrut cu nici un chip sa primesti, adica exact ceea ce a creat energia psihica numita stres, teama, suparare, negare ( eu nu o sa fac niciodata astfel, eu nu o sa accept niciodata asta, eu nu vreau sa traiesc asta, eu nu vreau saracie, eu nu vreau tristete, eu nu vreau boala, eu nu vreau lacrimi, eu nu vreau e.t.c.); in loc sa materializezi ceea ce cu adevarat astepti, te bucura si te implineste, dai curs infaptuirii gandurilor care au ascuns in acea clipa: teama, negarea, frustrarea s.a.m.d.;

implinesti exact acel aspect din viata ta de care te temi, pe care NU ai dorit sa-l traiesti.

un gand bun = un gand cu bucurie si speranta reala;

un gand bun, in armonie cu tine = stare de bine;

un gand si o dorinta potential materializabila nu inseamna asteptare lipsita de speranta sau impregnata cu teama/ nesiguranta/incertitudine/nerabdare;

deci, Stefi! – vrei sa capeti un job in media scrisa; ok, pastreaza gandul curat si care iti aduce bucurie (sunt bucuroasa sa ma desfasor in scris, sunt bucuroasa sa impartasesc cu ceilalti ce stiu eu mai bine sa fac si imi face cu adevarat placere ce fac); imagineaza-ti cum vrei sa fie experienta aceasta … si lasa “universul” / jocul vietii sa inlesneasca concretizarea acestei dorinte.

Apoi, actioneaza, dar fara efort;

cand esti in armonie cu viata (o poti numi oricum: suflet, Dumnezeu, energie, cuanta), cu forta care creeaza din tine, ai o stare reala de bine;

pastreaza aceasta emotie, aceasta stare de detasare si relaxare si mergi mai departe;

curand, o sa intalnesti oameni care vor ajuta la implinirea visului tau, la intregirea si infaptuirea dorintei tale;

iti mai amintesti exercitiile noastre de imaginatie in stare de relaxare?

poti sa faci aceleasi exercitii, imaginative, oriunde, oricand: mergand pe strada si privind un copil care rade, contempland o imagine de detaliu sau de ansamblu care iti aduce starea de bine, inconjurandu-te de oameni optimisti si vizitand locuri frumoase;

privind cerul;

binecuvantand soarele;

citind o carte buna cu deznodamant fericit;

privind o fotografie draga;

ORIUNDE! ORICAND!;

secretul este: starea de bine!

viseaza si construieste realitati pastrand in tine starea de bine!