Cand tu, taticul meu, nu ai timp pentru mine

Dragi parinti cu inima deschisa, as vrea sa aduc, astazi, in discutie, o problema pe care o constat, din ce in ce mai des, in terapie: rebeliunea/opozitia intalnita, in special, la baieti si, mai ales, in adolescenta.

Sunt multi factori care conduc catre comportamentul adolescentin problematic, unii tin de neurochimia creierului (se petrec multe transformari la nivelul hormonilor din glanda hipofiza si la nivelul neurotransmitatorilor) si nu sunt deloc de ignorat, pentru ca este dificil sa echilibrezi anumiti neurotransmitarori (merg, de regula, in tandem: unul in deficit, altul in exces) care tin de de starea de bine (de multumire de sine, de impacare cu sine), altii sunt stransi legati de comportamentul parental, iar altii de anumiti factori externi sau de anumite traume.

Sunt studii care arata ca, de exemplu, un deficit de calciu si magneziu, din organism, poate  declansa o oarecare doza de agresivitate. De asemenea, junk food-ul, adica alimentatia nesanatoasa, bazata exlusiv pe semipreparate, fast-food etc, poate afecta neurochimia creierului adica, poate incarca organismul cu toxine, care toxine, in lant, dezechilibreaza sistemul hormonal, incarca limfa, ficatul etc.

In terapie, folosesc argumentativ, nevoia unei nutritii corecte naturale&naturiste; nu de multe ori, dupa doar 2-3 saptamani de regim corect si de administrare a unor enzime vitale organismului, dar pe care nu le putem lua din alimentatie, am constatat, impreuna cu parintele, o imbunatire notabila la nivel comportamental si la nivelul starii de spirit al copilului/adolescentului.

Dar, pe langa multitudinea de factori interni si externi care conduc catre agresivitate, astazi va voi vorbi despre ceea ce eu numesc “efectul tata”.

Nichi, este, in acest moment existential, un adolescent intelept si responsabil. In primii sai ani de viata, insa, dezvoltase o agresivitate / opozitie&hiperkinestism greu de acceptat si de indurat de parinti.

Primea atentie afectiva de calitate din partea mamei si a bunicii, dar … nu primea, constant, aceeasi atentie afectiva din partea tatalui. Personalitatea tatalui, judecativa si non-comunicativa (nu avea rabdare sa ii explice si nu credea in capacitatea cognitiva a copilului sau), il frustra pe Nichi, il enerva, pentru ca se simtea vinovat – constient sau nu – si pentru ca se simtea neindreptatit. Oricat si-ar fi dorit, nu putea cuceri reduta „tata”, nu ajungea la inima si la intelegerea lui. Traznaile, cel putin cele cu consecinte distructive, erau pedepsite prin bataie ( cateodata si cu universala metoda punitiva: cureaua):

–          Stii ce te asteapta, Nichita, pentru ce-ai facut? – il intreba tatal.

–          Da, dar  as vrea sa-ti explic!

–          Nu mai ai ce sa-mi explici, ti-am spus de nenumarate ori sa nu mai strici lucrurile, se pare ca nu ai tinut cont de avertismentele mele!

Plangea cateva minute si apoi se linistea (aparent)! A doua zi tipa, batea catelul, jignea un coleg de clasa s.a.m.d. .

Si, nu, nu bataia ii afecta in mod substantial comportamentul, ci absenta afectiva si emotionala a tatalui, din viata sa, coroborata cu critica (neconstructiva) permanenta a acestuia. Tatal, intelectual rasat si cu un job care il obliga sa calatoreasca mult, putea sa stea la PC ore intregi, fara sa-I adreseze baiatului vreun cuvant sau cand comunicau, tatal o facea de la nivelul autoritatii parentale.

Mama incerca sa suplineasca cu dragostea ei si absenta afectiva a tatalui. A fost un drum lung pana la vindecarea abandonului afectiv al lui Nichi, dar … . Dumnezeu i-a calauzit pasii catre impacarea cu sine si cu ceilalti, catre responsabilizare si catre echilibrul emotional si a reusit, astfel, sa-si canalizeze potentialul sau creator urias catre realizarea de sine. Si am ajuns aici, in momentul acesta de adolescenta implinita!

A inteles ca nu este vinovat pentru ca nu este iubit de tatal sau, asa cum ar fi avut nevoie, ca nu este un copil problema, ca viata inseamna si o “absenta”, compensata cu o “prezenta” umana si divina veritabila: mama. A inteles ca, indiferent ce realitate trunchiata proiecteaza asupra sa un adult, el este ceea ce este: un copil care isi asuma responsabil lectiile de viata. A inteles ca merita sa fie iubit, inteles si sprijinit, a inteles ca poate sa ceara ajutor atunci cand se afla in dificultate; sau ca are, pur si simplu, nevoie sa existe cineva langa el, cineva care sa-l inteleaga (sa-I inteleaga inclusiv reactiile impulsive, fara critici) si sa-l asculte. Doar sa-l asculte.

Andrei, are acum 13 ani. Anul trecut a ramas repetent! O trauma pentru el! Mama, protectiva, iubitoare si responsabila, tata – absent afectiv. Calatoreste mult, prin natura serviciului (sofer). Toata copilaria lui, Andrei a auzit de la tata doar etichete care i-au afectat stima de sine, increderea in sine, iubirea de sine: esti prost, tampit, nu esti in stare, numai necazuri imi aduci, o sa ramai repetent! In genere, cam toti adultii importanti din viata lui i-au spus la un moment dat, ca sa-l responsabilizeze scolar: daca nu inveti, o sa ramai repetent. I-au trebuit 6 ani ca sa ajunga in acest punct al vietii sale: repetentia! Si-a asumat, dar si negat critica,  materializand-o in cele din urma; pierduse, pe fondul unui eu imatur, contactul cu realitatea benefica din sine.

Revin la comportamentul tatalui: etichete, epitete, violenta verbala si fizica. Alcool. Mama ii reprosa, pe buna dreptate, tatalui, ca nu ii acorda baiatului, suficienta atentie!

Andrei se apara cum putea de acest mediu viciat de neintelegere si de sabotare a increderii in sine: a inceput sa chiuleasca de la scoala, sa-si petreaca timpul, pana tarziu in noapte, cu copii si adolescenti „rataciti”, din/prin cartier. Are insomnii, atacuri de panica, este reactiv.

Din pacate, n-am avut ocazia sa ii fiu aproape o perioada mai lunga de timp. Imi asum culpa. Dar fiecare are partea sa de responsabilitate. Tata respingea opinia terapeutului, continua sa-si trateze copilul in acelasi mod, indezirabil.

A fost nevoie de o fuga de acasa si de cateva ore petrecute, tremurand, intr-o sectie de politie ! A fost nevoie de interventia divina, in viata acestui copil! A fost ca un raspuns la nevoia mea si a mamei de a reechilibra cumva, acest suflet de OM aflat in impas! Un politist, il voi numi INGER, spre uimirea noastra, a tuturor, l-a luat deoparte pe pe tatal lui Andrei si, in loc sa-i impuie mintea cu ce a facut rau Andrei, i-a spus tatalui doar atat:

–          O sa-l pierdeti definitiv daca veti continua sa-l bateti si sa-l criticati, daca nu o sa-i spuneti macar un cuvant bun! O va lua pe drumul pierzanieiAcum e la cotitura: o ia in jos sau in sus! Acum e jos! Se poate si mai jos si de acolo nu se va mai ridica!

A fost autoritatea in fata careia, tatal lui Andrei a raspuns pozitiv! A inceput sa fie bland cu fiul sau si sa evite sa-l mai judece si sa-l mai critice! Este un inceput! Este primul pas catre vindecarea lui Andrei!

 Parinti frumosi, parinti care ati fost crescuti, poate, in spirit spartan sau in mediu sarac afectiv, in copilaria voastra! Parinti prea ocupati – in zilele astea de restriste, in societatea aceasta nevrotica – parinti stresati, parinti nemultumiti de voi insiva sau de tot si de toate, copiii au nevoie de voi: prin cuvinte de bine, prin exemple oneste despre sine si viata, prin cele doua cuvinte simple: te iubesc! Ai nevoie de mine, pentru ca eu, parintele tau, am nevoie de tine, copilul meu!

Copiii din ziua de astazi au o nevoie uriasa de a fi iubiti ! Au o nevoie uriasa de a fi ascultati, intelesi si motivati sa creasca, asa cum creste un copac, sub ploaie si soare, de la sine! Prin iubire. Fara recompense materiale!

Un copil privat de intelegere si de comunicare, fie aceasta si afectiva, va pretinde, in compensatie, daruri: astazi o ciocolata, maine un Iphone, o tableta sau o masina! Vor confunda iubirea cu posesia, pentru ca in copilarie si adolescenta, atentia afectiva a venit invariabil prin  recompensa materiala.

–          Daca faci asta, iti iau asta! Daca iei un 9, vei primi adisasii pe care ti-i doresti! Daca nu taci, nu-ti mai iau x lucru!

Ce-a facut copilul? A primit surogatul atentiei afective: obiectul achizitionat sau banii din buzunar! Rationamentul lui: deci ma iubeste, daca imi ia acest lucru sau imi da bani! Cu cat nevoia de intelegere/de iubire a fost mai mare, cu atat mai mult s-au intetit cererile!

–          Vreau acum! Nu ma intereseazaimi iei!

Nici un comportament problema nu este de nevindecat, fie ca a gresit tata, fie ca a gresit mama, fie ca a tot gresit copilul!

Greselile pot fi atat de frumoase, daca vor fi transformate in lectii minunate de viata, daca vor fi introiectate/intelese corect si complet! Daca tu copil si tu parinte reveniti pe terenul vindecativ al iubirii autentice, fara asteptari desarte si, daca se poate, fara conditii, dar respectand regulile familiei, cu implicare bidirectionala, cu aceeasi responsabilizare de ambele parti (NU cu imperativul adultului autoritar: tu faci ce iti spun!), va garantez ca v-ati salvat copilul de la o existenta complicata si nefericita. O singura imbratisare nu va sterge frustrarea copilului, nu la inceput, dar cuvantul de bine, incurajarea comportamentelor bune, alte imbratisari si declaratii sincere de iubire, vor ostoi, treptat, vulcanul acesta de deznadejde si de revolta care este copilul neinteles si abandonat afectiv.

Sa nu uitam ca noi, parintii lui, suntem modelele sale de viata! Noi sustinem universul sau existential, uman, social.

Un adult poate sa exprime o nevoie mult mai bine decat un copil respins si stie ca I se va raspunde acelei nevoi. Un copil respins sau abandonat afectiv, va gasi surogate de iubire, in lipsa concreta a comunicarii verbale corecte, asertive. Si va fi nefericit! Si veti fi nefericiti si voi, parintii lui.

IUBITI-VA, ASCULTATI-VA CU INTELEGERE. INVATATI IMPREUNA DESPRE ACEASTA RELATIE DIVINA: PARINTE – COPIL.

http://www.europafm.ro/stiri/bazar/psiholog-dana-dumitrache-ce-rost-au-cadourile-i-recompensele-in-educa-ia-copiilor-efectele-asupra-adolescen-ilor~n70236/

About the Author

Leave a Reply